The Great Art overlooks the killing, that is a spoiling of the eunuchs
Instead she watches the breaking of a finger, and
The Great Artist always chooses the little one.
It’s a fact. Every woman is, from head to her little finger
An impossible being. Therefore her breaking is a gift
You have it or you don’t, the rest is about exercise
my hands my feet
roots
of the inward tree
each heartbeat each breath
improbable breezes
leaves rustling
the language of hours
in the evening sometimes
I climb it
curling myself
I gaze in the distance
the summer growing old
like a beautiful woman
Traducere după ,,Ode on Intimations of Immortality from Recollections of Early Childhood'' de Willia
A fost un timp când pajişti, crâng, izvoare,
Pământ, priveliştile toate,
Îmi apăreau fermecătoare
Şi în lumină-nveşmântate,
În prospeţimi de vis şi în splendoare.
Azi ele nu mai sînt ca altădată;
Oriunde aş privi,
Noapte sau zi,
Nu le mai văd cum le vedeam odată.
traducere după „On the Meeting of Garcia Lorca and Hart Crane” de Philip Levine
Brooklyn, 1929. Cu siguranță Crane
era beat și habar nu avea cine
este acest andaluz, incapabil
să vorbească pînă și în limba poeziei.
Tînărul care i-a adus împreună
știe însă atît spaniolă cît și engleză,
dar s-a procopsit cu o durere de cap de la săritul
înainte și înapoi între o limbă
și cealaltă. Pentru o clipă de răgaz
se îndreaptă către fereastră, privește în jos
Entro in questo amore come in una cattedrale,
come in un ventre oscuro di balena.
Mi risucchia un'eco di mare, e dalle grandi volte
scende un corale antico che è fuso alla mia voce.
Tu, scelto a caso dalla sorte, ora sei l'unico,
il padre, il figlio, l'angelo e il demonio.
Mi immergo a fondo in te, il più essenziale abbraccio,
e le tue labbra restano evanescenti sogni.
Mă bucur să-mi umplu părul cu voi, frunze de toamnă,
să fug prin pădurea nebună, căzând şi râzând, şi să-mi zgârii
obrazul, în scoicile voastre scorţoase … Mă bucur să-mplânt
în toamnă roşcată strigătul meu adânc, singuratic,
sub bolţile pline de aer uscat, de foşnet de vânt,
să fug, să cad şi să râd pe pământul împodobit
de galbenul tău sărut cu o mie de buze, toamnă !
Non chiedermi parole oggi non bastano.
Stanno nei dizionari: sia pure imprevedibili
nei loro incastri, sono consunte voci.
È sempre un prevedibile dejà vu.
Vorrei parlare con te - è lo stesso con Dio -
tramite segni umbratili di nervi,
elettrici messaggi che la psiche
trae dal cuore dell'universo.
Un fremere d'antenne, un disegno di danza,
un infinitesimo battere di ciglia,
Comentarii recente