eseu
„Nu de o viitoare conspiraţie a oamenlor răi trebuie să ne păzim, ci de noi înşine, de slăbiciunile şi greşelile noastre, de propria ordine socială, faţă de modul nostru de viaţă, trebuie să fim în continuă gardă." - D. Ewen Cameron
Doi licurici, pe o frunză, în seara de vară. Mă bucur, nu am mai văzut demult licurici. Un copil, cam de vreo patru ani, drăguţ îmbrăcat, muşcând dintr-un chebab, îşi smulge mâna din cea a mamei sale şi se apropie:
- Să-i omor! exclamă puştiul.
- De ce să-i omori? îl întreb. Sunt frumoşi, de ce să-i omori?
Mă priveşte lung, cu oareşce îndoială:
- O să-i omor mâine, oftează...
Scrisoare- n van şi ficţiuni
- tu ai loc de parcare?-
Te privesc de la fereastra etajului 3, în stradă parchezi maşina cu greu. Ar trebui ca bmw-ul să fie împins mai în faţă şi dubiţa din spate să fie un pic îndreptată ca să încapi.
Această repetabilă întâmplare mă dezmeticeşte brusc de parcă aflu într-o fracţiune de secundă sensul vieţii, zbătutul, milenarul nedescoperit sens al vieţii.
În anul de graţie 2011, locul de parcare a devenit noema supremă de asimilat, principiul metafizic în sfârşit formulat clar care justifică existenţa umană.
Iar ontologic vorbind, omul încăput în maşina lui, noua carcasă corporală, şi-a găsit, în sfârşit, sinele, având propriul loc de parcare.
Cu poetul Ionuţ Caragea „am stat de vorbă” aseară, o oră sau două, nu ştiu cât a durat confesiunea făcută în volumul „Gîndul meu. Cum am devenit poet”, căci despre o confesiune este vorba, pe cât de simplu scrisă pe atât de profundă şi tulburătoare, în care realitatea şi revelaţia, sentimentele şi resentimentele stau la temelia întregii opere a acestui poet „născut pe Google”, cum este numit de unii critici literari.
Pe firul naraţiunii am descoperit un împătimit al trăirilor extreme, a cărui viaţă nu se poate desfăşura la cote normale, totul tinzând către superlativ. Cu o sinceritate dezarmantă, îţi (îşi) deschide porţile sufletului şi povesteşte despre iubirile care l-au mistiut, despre neîmplinirile, decăderile şi tragediile care l-au adus în pragul sinuciderii.
«Vai, ce patimi au fost acelea! Vezi tu, numai prin asemenea suferințe se poate... Și totuși a iertat! Pe toți I-a iertat pentru vecie!»
(M.E. Saltâcov Șcedrin «Domnii Goloviov»)
Citind și analizând viața familiei Goloviov din romanul «Domnii Goloviov» de Saltâcov Șcedrin nu poți să nu te gândești că această familie, practic s-a autodistrus.
Autorul a reușit să creeze o familie antiideală, dacă se poate spune astfel. Fiecare membru al familiei este reprezentantul anumitor vicii pe care le reprezintă cu mare succes.
DUPĂ CE a dat la iveală, în mai bine de patruzeci de ani, peste douăzeci de volume de proză, Mircea Horia Simionescu surprinde (şi chiar contrariază) lumea literară prin publicarea, către finele anului 2010, la editura târgovişteană Bibliotheca, a unui volum de aproape 450 de pagini intitulat „Versete de unică folosinţă”. Surpriza este şi nu este îndrepătăţită, iar cei contrariaţi se vor dumiri curând. Mai întâi, pentru că revistele „Vatra” din Târgu Mureş şi „Litere” din Târgovişte au deconspirat, de câtva timp, preocupările lirice ale prozatorului.
«Îngroziţi-vă şi tremuraţi!... Tremuraţi şi îngroziţi-vă!... A sosit ceasul!... Zodia Mielului e pe cer! Vai de cei nenăscuţi în zodia Mielului!... Foc şi pucioasă vor picura din cer pe conştiinţa lor de paie! 666 de picături – semnul fiarei…» – sunt cuvintele bătrânului Gamaliel, un personaj fictiv din romanul «Timpul nu vindecă rănile», scris de mine, în limba ucraineană. Un personaj pe care l-am creat cu mare greutate, dar foarte reușit, cred eu, ceva între înțeleptul lui Vasile Zemlyak, din filmul «Babilon XX» și profetul lui Nicolae Breban din romanul «Animale bolnave» – un bătrânel pe care cetatea îl crede nebun, dar totodată și înțelept, un ciudat ce umblă însoțit de un țap cu un singur corn, de care oamenii râd, dar se și îngrozesc de proorocirile lui.
Luaţi Biblia ca pe un drog…
Marea folkistă Tatiana Stepa, care a trecut în veşnicie pe 7 august 2009, a scris şi a cântat un cântec pe care l-a intitulat «Singurătatea» al cărui refren spune:
«Vă propun un tratament urgent
Şi să aveţi încredere vă rog:
Când nu e un alt medicament
Luaţi singurătatea ca pe un drog.»
«Luaţi singurătatea ca pe un drog...» Ei, ce spuneţi?..
Singurătatea, lipsurile, necazurile, neînţelegerile, moartea cuiva şi câte şi mai câte nu apasă sufletele noastre?... Cât de mult am dori uneori să uităm de toate aceste griji şi să simţim pace în inimile noastre.
Marele gânditor, poet şi filosof ucrainean Hryhorii Savych Skovoroda a dorit ca pe piatra sa funerară să fie săpate următoarele cuvinte: «Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins». Ferice de acest om care la sfârşitul călătoriei sale pe acest pământ a putut rosti asemenea cuvinte. Eu unul aş vrea să mi se scrie pe cruce «Am fost sclavul acestei lumi, iar acum sunt liber».
Dar iată o mare dilemă, un mare semn de întrebare, poate mai mare decât toţi anii vieţii mele: Este moartea un sfârşit sau nu?.. Iar dacă nu,_atunci ce urmează?.. Voi fi liber după moarte?..
II
Încă de la începuturile sale, literatura ucraineană a avut o dezvoltare foarte dificilă, din cauză că teritoriile ucrainene se aflau neîntrerupt sub diferite dominaţii străine, în unele perioade fiind interzisă orice tipăritură în limba ucraineană. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor represiuni, Ucraina are un patrimoniu literar foarte bogat creat de către o pleiadă de autori binecunoscuţi.
..Pe la nouă ani, construiam autostrăzi din capace de sticlă, papuci şi aţă de cusut. Îmi lipseau doar maşinile. De aceea, eram convins că, peste ani, pentru a nu mai avea nevoie de autostradă, voi inventa maşina zburătoare. De ce să nu mai am nevoie de autostradă? Doar o aveam... Maşina îmi lipsea. La unşpe-doişpe ani, citeam „Cireşarii” lui Chiriţă. Când am sorbit ultimul cuvânt al ultimului volum, V, care, întămplător sau nu, era „carte”, mi-am jurat cu ochii-n ape că voi continua numaidecât seria, doar că o voi scrie mai bine, cu mai multe liniuţe de dialog. Un an mai târziu, rupeam pânza de păianjen de pe volumul lui Eminescu şi intram în transă. După câteva zile, „voi deveni mai mare ca Eminescu”. Categoric!
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
- …
- pag.urm. ›
- ult.pag. »