De nenumărate ori nu le apreciem la justa lor valoare, tratându-le ca pe nişte obiecte folositoare.
Chiar dacă sunt nelipsite de la cele mai simandicoase petreceri, nu se ascund nici în cazul agapelor, la restaurant, la iarbă verde, la nunţile organizate în colbul rural, nu lipsesc niciodată de lângă noi, ne fac viaţa mult mai frumoasă, mai uşoară.
Este foarte adevărat că nu rezistă întotdeauna la mişcările noastre, de multe ori brutale, că delicateţea, fragilitatea lor sunt binecunoscute, totuşi, ce ne-am face fără ele?

Şunt mic… si nu plea tiu de ţe se tâmplă asta, dal după cum cled eu, cu mintea mea câllionţată, fiinţa asta (că balză nu pot ca să plonunţ) e asa… ţeva de cale tlebe, musai, să lâdem. Lepet, nu’s de ţe! Plobabil de la nume (păi numai când înţelc să-l lostesc m-apucă cliza de lâs, de lâd asa vleo ţintzi minute, apoi mă doale bultica, mă oplesc, da’ m-apucă ial si ial si ial…
Şi dacă-i mai văd si fotoglafia, atunţi lâd chial ca plostu, mă tăvălesc pe zos si ma zvâlcolesc, vine solă-mea si-mi tlage două palme la funduleţ si… mă potolesc stantaneu. Da’ nu mă ţine mult niţi atunţi!