Ieri, 23 mai 2012, s-au împlinit 110 ani de la naşterea marelui critic interbelic Vladimir Streinu, care a fost profesor la Liceul „Dr. C. Angelescu” din Găeşti, de la 1 septembrie 1927 pană 1 decembrie 1933. Aici a scos, alături de colegul şi prietenul său Şerban Cioculescu, în 1928, revista „Kalende” (cinci numere), cu redacţia formală în Bucureşti, în apartamentul de la Hotel Continental al prietenului lor Tudor Şoimaru, tipărită la Piteşti, în tipografia unui P. Mitu.
Nu știu de ce, atunci când mă gândesc la neamul meu, primul gând care îmi vine în minte e legat de o frază din „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Acolo, personajul principal, Ștefan Viziru, îi predictează iubitei sale, Ileana, că va îmbătrâni departe de țară, înconjurată de nepoți care nu vor înțelege o boabă din limba românească.
1. Câteva rânduri despre conceptul de generaţie literară
Dezbaterile despre conceptul de generaţie literară sunt prea multe şi prea pătimaşe pentru a fi prezentate în totalitatea lor aici. De altfel, conceptul de generaţie nici nu este foarte util creatorilor sau publicului larg, fiind mai degrabă interesant pentru criticii şi istoricii literari.
Mai degrabă decât a fi un manifest estetic, antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011) este martor istoric al unei tinere generaţii de scriitori gălăţeni, aflată de mai bine de zece ani într-un proces de formare şi care, iată, a ajuns la maturitate. Sau, dacă e prea mult spus maturitate, atunci a ajuns în punctul în care îşi asumă actul publicării, al „ieşirii din ghindă”; acel „Break on through”, după cum spun americanii (nu numai prin versurile formaţiei „The Doors”).
ÎN 2005, două tinere prozatoare erau nominalizate la premiul de debut pe anul precedent al României literare: Ioana Baetica, pentru “Fişă de înregistrare” şi Ioana Bradea, pentru romanul “Băgău”. Cea de-a doua, care-şi începea cartea cu propoziţia de largă circulaţie pe internet “Sunt o doamnă, ce pula mea!”, a câştigat laurii, în vreme ce prima a trebuit să se mulţumească cu nominalizarea. Ambele cultivau stilul “noii pornografii” franceze, ilustrată, între alţii, de Marie Nimier (care-şi formulează astfel aspiraţiile secrete: “Am visat un om fără chip care îmi mângâia alene gâtul. Era în picioare în mijlocul unui spaţiu gol, iar eu eram aşezată pe un scăunel lânga el.
Wittgenstein reia undeva (în 1931) o spusă a romanticului von Kleist (în 1811) cum că poetului i-ar plăcea cel mai mult dacă ar putea transmite gândurile şi fără cuvinte. Lucru care nu se potriveşte deloc răspunsului lui Mallarmé pentru prietenul său pictor: «Ce n’est point avec des idées, mon cher Degas, que l’on fair des vers. C’est avec des mots.»* Tot Mallarmé, în „Crise de vers”, opune discursul cuvintelor: «L’œuvre pure implique la disparition élocutoire du poète, qui cède l’initiative aux mots…»**. Dar cuvintele ne-au fost date ca să ascundem adevărul. Numai tăcerea nu minte. Obscuritatea («obscurité lumineuse») pe care o cerea Mallarmé poeziei pure tocmai evitării minciunii era de folos. Astfel, poetul evită, pe cât poate, complexul lui Orfeu.
În zilele de 11 şi 12 noiembrie 2011, a avut loc, la Târgovişte, cea de-a 43-a ediţie a Festivalului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”. Manifestarea, care cuprinde şi un concurs de creaţie, a fost mai complexă, incluzând un pelerinaj în comuna Văcăreşti, cu vizitarea parcului şi a ceea ce a mai rămas din construcţiile aparţinând odinioară familiei marilor boieri munteni, dar şi cu o întâlnire literară la biblioteca „Elena Văcărescu”, unde au avut loc lansări de carte şi o dezbatere privind starea revistelor literare la început de secol, la care au luat parte redactori sau conducători ai unor publicaţii care au acordat premii în cadrul concursului: „Litere”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Viaţa Basarabiei”, „Climate literare”, „Impact cultural dâmboviţean”.
Mai degrabă decât a fi un manifest estetic, antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011) este martor istoric al unei tinere generaţii de scriitori gălăţeni, aflată de mai bine de zece ani într-un proces de formare şi care, iată, a ajuns la maturitate. Sau, dacă e prea mult spus maturitate, atunci a ajuns în punctul în care îşi asumă actul publicării, al „ieşirii din ghindă”; acel „Break on through”, după cum spun americanii (nu numai prin versurile formaţiei „The Doors”).
Comentarii recente