tabletă
Trăim într-o ţară veselă. Mai exact, hâtră. O ţară în care oricine face tot ce-i trece prin cap. Prin tărtăcuţă. Prin gleavă. Prin bostan. Prin bibilică. Prin diblă. Aşa! * Bunăoară, la Orşova, un consilier pus pe glume s-a supărat foarte că onor consiliul local a refuzat să aprobe un mic buget, acolo, pentru un festival Eminescu, ce se desfăşoară de vreo douăzeci de ani. Carevasăzică la Orşova se desfăşoară de douăzeci de ani un festival! International! Foarte frumos! Deşi unii ar putea zâmbi. Sau ar putea pune întrebări. De ce tocmai aici? Dar ce avut-a Eminescu, marele poet, cu micul orăşel de pe Dunăre? Aşa se vor fi întrebat şi consilierii locali, pe vreme de criză. N-avem bani de festivaluri, domnilor! Nu?!
Zi de iarnă veritabilă în Moldova.
Vorbeam aseară cu Alina, îngrijorată de nămeţi şi de uşoara mea maşină printre ei, pe drum de 130 de kilometri.
Dar azi, la prânz deja eram decisă. Pornesc.
Uitasem cât sunt de frumoase iernile la Iaşi dar revăzând colţul de lume culturală care înseamnă Casa Pogor, am ştiut de la intrare că merită orice efort. Să parcurgi câteva ore de liniştire sufletească în muzică şi poezie ar trebui să ne fie terapie măcar din când în când în ziua de azi.
Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile, vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii de tip mistic-psudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de seriozitate asupra lor.
Tom Waits - Innocent when you dream
Iarăşi? O altă poveste de Crăciun?
Am întâlnit adesea, de-a lungul vremii, indivizi care, mai ales aflaţi asupra chefului, au ţinut cu tot dinadinsul să-mi povestească „romanul vieţii lor”. Şi nu o dată, din diverse motive, i-am lăsat să mi-l spună. Asemenea „romane” ajungeau, însă, îndeobşte, la un prematur deznodământ: căderea frunţii protagonistului-narator pe masa încărcată de halbe. Dar, fără greş, în ele, „autorii” se înfăţişau drept ceea ce nu fuseseră nici o clipă în modesta lor viaţă. Până şi Nea Gică, octogenarul meu vecin de la ţară, care dă mâncare celor doi câini ai mei atunci când eu locuiesc la oraş, are romanul lui.
Atunci când am citit (sau am ascultat) pentru prima dată celebra fabulă a lui La Fontaine eram, desigur, copil. Dar era prin anii '50 şi poezioara aceea, care pe mine m-a impresionat de la bun început prin tristeţea rebegitului cântăreţ ironizat de pragmatica sa vecină, dură în comportament şi în limbaj, mi se prezenta însoţită de un comentariu menit a-mi spulbera compasiune faţă de delăsătorul pierde-vară. Epoca proslăvea roboteala colectivă pentru propăşirea lagărului socialist, astfel că nefericitul greier, practicant, pe cât se pare, al artei pentru artă, devenea în chip evident personaj negativ. Noi trebuia să fim furnici, nu greieri.
Solicitat de toate întâmplările acestei veri buimace, aţâţate la nebunie de câteva moderatoare de televiziune, care vor mereu sânge, dar obţin totdeauna vopsea, solicitat, zic (şi nu mai sfârşesc fraza asta), de înfruntările din coaliţia de guvernământ, de cazul Ridzi sau de cazul Udrea, de cazul Nemirschi, de cazul Oprescu, de cazul Băsescu, de cazul Geoană, de cazul Crin, cazul Duda, de (ne)cazul “Spiru Haret” şi de cazul Andronescu Ecaterina (cunoscută, dintr-o altă împrejurare similară, drept Bramburica şi schimbîndu-şi acum porecla în renume), de cazul Miclea, ministru rebutat care face legi şi de alte şi alte necazuri, cum ar fi succesul general al candidaţilor noştri la bacalaureat, examen la care elevii problemă, scăpaţi cu chiu cu vai de repetenţie sau de exmatriculare, obţin in c
Când să plec, anul trecut, la vot, vecinul meu, un bătrân verde, trecut prin multe, căruia-i las în grijă gospodăria mea de la ţară atunci când eu rămân, ocupat (zadarnic) cu reformarea lecţiei de limba şi literatura română, la oraş, m-a avertizat că voi greşi la fel ca în urmă cu opt ani şi că voi regreta după aia la fel de mult. Eu tocmai încercam să-i orientez opţiunile electorale, dar el mi-a spus cinstit că mă ostenesc degeaba: nici mort n-o să-l voteze pe Băcescu (omul meu e convins că numele preşedintelui e o poreclă, aşa că l-a botezat cum îi pare mai convenabil).
Un fost profesoraş cu temperament deloc didactic, ajuns, în halimaua care domneşte în biata noastră ţărişoară, om de televiziune şi parvenind, dacă am înţeles eu bine (probabil nu doar prin prestaţia sa de pe micul ecran), la o frumuşică situaţie materială, susţinea de curând, în vreme ce făcea o insistentă agitaţie prin diferite oraşe, incitând cetăţenii să semneze un protest contra taxei de primă înmatriculare auto, că „oricine are voie să spună ce-i trece prin cap”.Chiar aşa!
Ideea că “nimeni nu e de neînlocuit” suflă ca un vânt rece prin instituţiile româneşti. Din cauza ei, unii salariaţi surmenaţi ezită să ia concediu, alţii se abţin şi nu se duc la w.c. în orele de serviciu, de teamă că în cele două minute cât îşi fac nevoile, să nu se aducă în locul lor braţe de muncă mai ieftine din China. Sunt şi unii care pur şi simplu refuză să moară, fiindu-le frică să nu se decopere - post-mortem - că n-ar fi fost nici o pagubă dacă nici nu se năşteau.
