Despre Compasiune, Arte Marţiale şi Zen

Textul anterior „De la matricea S la eveniment impredictibil” i-a trezit lui Virgil şi poate şi altora o serie de nelămuriri. Ceea ce urmează s-ar dori o minimă explicitare a celor susţinute în textul meu precedent.

Oi fi eu creştin ortodox prin tradiţia în care m-am născut; dar nu sunt lovit cu leuca-n cap să întind şi obrazul celălalt. Trebuie să mă apăr şi să-l  împiedic pe cel ce încearcă să-mi facă rău. Dar, fără pornire, încrâncenare, violenţă. Ci, iubindu-l. Sau, mai bine zis, cu compasiune. Pentru că ştiu că răul se va întoarce împotriva sa; ceea ce aproape că mă dezarmează dar continui s-o fac.

Să revin, acum, la oile noastre. În textul meu când am vorbit de „exploatarea” unui eveniment imprevizibil de piaţă, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe şi gândi „moral”. În sensul în care atunci când în astfel de situaţii apare concurenţa, adaptarea noastră la „impredictibilitate”nu însemnă nimic altceva decât a simţi şi a acţiona în sensul „”Totalităţii”. Adică cu compasiune faţă de adversar. Şi dacă, în astfel de situaţii, apar mai mulţi care procedează la fel ca mine, cu atât mai bine. Pentru că atunci se iveşte sinergia cooperării în cadrul unor jocuri cu sumă nenulă, pozitivă. Evident că toate astea nu rezultă (şi nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din textul ce l-am postat anterior. Dar dacă am fost „provocat”,
am  încercat acum să răspund .

Şi, pentru că tot a venit vorba, voi mai dezvolta puţin subiectul. Şi mă voi referi, să-i zic, la „iubirea profană”, care nu are nimic de-a face cu „compasiunea”. Astfel, „iubirea profană” poate fi considerată un sentiment posesiv: iubeşti pe cineva, sau iubeşti ceva pentru că l-ai transformat în „lucru” pe care-l posezi şi nu te poţi despărţi de el (dacă iubim, de exemplu, o persoană, noi o posedăm: lucrul iubit e posedat; şi spunem: „să nu iubeşti pe altcineva! Iubeşte-mă doar pe mine!). De aici decurge şi mila care este, în primul rând, o frustrare atunci când lucrul posedat tinde să dispară (boală sau alt fel de distrugere). În schimb compasiunea este iubire fără obiect, ce nu trebuie să fie încărcată de afectivitate nocivă. Un exemplu elocvent îl poate reprezenta un chirurg de vocaţie. Dacă atunci când operează un pacient 99,999% pierdut şi reuşeşte să se detaşeze complet de milă, nu-i va tremura mâna şi îşi va duce misiunea până la capăt, dincolo de orice limită posibilă, salvând o viaţă, chiar dacă pacientul, din întâmplare, îi e duşman. Şi astfel se adaptează unui „micro-eveniment” creat de impredictibilitatea „Totalităţii” unindu-se - intrând în comuniune cu Ea - chiar şi pentru câteva clipe. Astfel se poate vedea cât de eronat interpretăm, uneori, noi creştinii obişnuiţi, sintagma „”să ne iubim duşmanii”, luând-o ad litteram. Şi considerăm, dacă nu o blasfemie, cel puţin o erezie celebra„”Iubeşte şi fă ce vrei”,
cum zice Sf. Augustin, ceea ce înseamnă, evident, compasiune.

Cel mai frumos cadou care l-am primit vreodată, mi-a fost trimis de către unul dintre cei mai buni prieteni , Adrian Ioniţă, trăitor n USA, L.A. şi căruia i mulţumesc. Adrian care în „Revista Argos”, Numărul 38, decembrie 2008, publică un text intitulat tocmai „”Iubeşte şi fă ce vrei”. Text care se încheie astfel: „”Se pare ca orice ai face, niciodată nu este bine. Cum vine asta? Foarte simplu. Daca eşti din categoria celor ce fac ceea ce simt ca altora le-ar face plăcere (ceea ce poate decurge din zicala ’niciodată nu face altuia ceea ce ţie nu-ţi place’, mergând până la limita unui altruism absurd de a face altuia numai ceea ce lui îi place, n.m. G.M.) , propun să ţi tragi puţin scaunul în spate şi să-ţi tai din avânt. Pentru că, de multe ori, se întâmplă să faci ceva ce nu iţi place doar pentru că altora le place. Şi atunci când ţi se spune ca nimeni nu te-a pus să faci ceea ce nu-ţi place, te întrebi ce fel de plăcere mai este şi asta? Deci tot mai bine e să rămâi mai puţin inteligent şi să nu mai faci nimic, pentru că tot se va găsi cineva să facă. Nimeni nu a răspuns mai frumos la aceasta dilemă decât Gorun Manolescu, care a spus într-un comentariu pe
 un sit: ’Fereşte-mă să urăsc!’ ”.

Evident că Adrian exagerează când zice: „”Nimeni nu a răspuns mai frumos la aceasta dilemă decât Gorun Manolescu”. Pentru că „a te apăra fără să urăşti”este tocmai principiul artelor marţiale pe care nu l-am inventat eu. Dar, despre asta, cu altă ocazie.

*

Totuşi nu pot să închei, fără a reveni la „economia de piaţă” şi fără a sugera că, după umila mea părere, ceea ce a făcut ca Japonia şi apoi alte economii asiatice să poată deveni competitive în raport cu Occidentul, a fost tocmai aplicarea unui principiu similar cu cel al artelor marţiale. Care-şi găseşte, poate, cea mai frumoasă expresie în Zen. Zen care a stat şi stă la baza aşa numitului „Management Kay-Zen”. Importat, în general în mod deformat şi în Occident. Singurii care i-au păstrat nealterat spiritul au fost nemţii. Şi nu pare a fi o întâmplare faptul că primul Institut Kay-Zen a apărut în Germania (ulterior organizaţii de acest fel au invadat Occidentul). Iar Germania probabil că a adoptat nealterat managementul de care am vorbit, tocmai pentru că a trecut, după al doilea război mondial, prin aceeaşi tragedie ca şi Japonia.
 
Va trebui să trecem toţi prin ceva inimaginabil mai rău decât nemţii şi japonezii ca să ne trezim că a lupta împotriva „Totalităţii”, ducând la reversul medaliei – totalitarism, naţionalism tâmpit, manipulare etc., adică  a nu coopera într-un joc cu sumă nenulă în care toţi câştigă, fără ură, pornire, încrâncenare în loc de a concura , este mai mult decât sinucidere? Iar noi, românii,  să ne îngrijorăm atâta de  soarta noastră şi de lipsa unei tradiții politice autohtone când tocmai o asemenea „tradiţie occidentală” democratico-liberală din ultimul timp cu accent exacerbat pe individ şi concurenţă ne-a adus acum unde suntem?
 
P.S. Concluzia-soluţie ce pare idealisto-utopică („Hai să ne fie bine ca să nu ne fie rău”!) care încheie acest text necesită explicaţii şi susţineri multiple şi, nu în ultimul rând, o schimbare drastică  de paradigmă, toate acestea ne putând fi discutate în acest loc. Dar măcar cei cărora textul meu anterior le-a dat, pe bune, dureri de cap, ar trebui să se întrebe, poate, de ce?
 
Hai, că m-am săturat să fac pe profetul! Mai bine mă duc să mă culc că a început să mă doară şi pe mine capul.
 


Civilizație

Comentarii

  • bobadil
    imaginea utilizatorului bobadil

    Sincer, ghilimelele tale imi fac imposibila orice discutie... cum as putea sa argumentez la ghilimele gorunule? Adica ai vrut sa scrii cuvintele alea sau ai vrut doar sa ma iei la misto pe mine cititorul tau? Sau vrei ca eu, cititorul, sa completez cu imaginatia ceea ce tu nu iti asumi? Care e ideea?
    Astept alte texte de la tine asumate fara ghilimele pana atunci insa acest text ia de la mine o penita mega ruginita pe care nu o dau pentru ca ar trebui sa fie una mega obosita

  • Sixtus
    imaginea utilizatorului Sixtus

    Unul dintre principiile de bază ale artelor marţiale este de a evita confruntarea atunci când ea nu este absolut necesară. Ca în următoarele.
    Stăteam bine mersi la o masă a cafenelei literare de-i zice Hermeneia şi-mi beam liniştit o berică când de masa mea se aproprie cu o falcă-n cer şi alta-n pământ unul de-am aflat apoi că-l cheamă Bobadil. Ascultă, Tataie, ce cauţi la masa mea ?! Uşchia rapid că te fac ţăndări !
    Mi-am luat berica şi m-am mutat liniştit la o masă goală, alăturată. La masa lui Boba sosise între timp unul de mă cunoştea foarte bine. Am tras cu urechea. Băi Neică, ăla de-l gonişi tr-ar fi putut face fărâme că ştiu că nu-i chiar novice în Artele Marţiale. Boba se-ntoarce spre mine, mă priveşte cu atenţie, mai scotoceşte prin memorie de unde mă găseşte că făceam prin filme pe Bruce Lee şi-i plăcuse şi lui ce văzuse, mai stă un timp mai ia o înghiţitură de bere să-şi facă curaj şi apoi vine la masa mea să-mi ceară scuze. Mă uit la el, mă mai socotesc şi eu, mai iau şi o înghiţitură de bere şi-i zic : Uite ce e măi Bobică, c-aşa te cheamă, dacă calu-i al tău, atunci ia-l !
     

  • bobadil
    imaginea utilizatorului bobadil

    Adevăr grăit-ai Sensei... aruncă-mi calul peste gard să pot pleca

  • Sixtus
    imaginea utilizatorului Sixtus

    Nu te impacienta. Ca în următoarele.
    Într-un bar, după ce băuse un wisky un cowboy constată că i-a dispărut calul. Se-ntoarce  la barman : Dacă în câteva minute nu-mi apare calul, fac ce-a făcut şi tata. După cateva minute iar  DacăŞi treaba se repetă de nu ştiu câte ori. În fine, plictisit de exasperare, barmanul: Da ia zii ce-a făcut tac-tu ?! Ce să facă, a mai băut un wisky şi-a plecat pe jos.
    Aşa că, Bobică, şti ce ai de făcut.

    Dar, pentru că-mi eşti simpatic, am să­-ţi mai zic ceva. Cu toate că ceea ce-ţi zic îţi intră pe-o ureche şi-ţi iese pe alta ( la un moment dat mă gândisem să-ţi transmit câteva lucruri de genul „Învăţăturile lui Sixtus către fiul său Bobadil”, dar m-am calmat). Totuşi, speranţa moare ultima, aşa că ascultă, că e vorba tot de Zen şi de Artele Marţiale (legătura poate o faci singur, cu toate că mă îndoiesc).

    Sixtus preferă bancurile. Şi detestă calambururile.
    Calambururile – „jocuri de cuvinte”, mai mult sau mai puţin reuşite; de cele mai multe ori, anoste.
    Bancurile – „jocuri de limbaj”. În care concluzia (subînţeleasă spontan) dă peste cap premisa (fără să fie un sofism care să demonstreze că „omul este măsura tuturor lucrurilor”), provocând un râs din toată inima.
    La bancuri se râde sănătos; uneori în hohote.
    La calambururi, doar se ricanează. Cu un rânjet complice şi superior; care-l face, pe cel ce le debiteză să se creadă extrem de inteligent, mult deasupra gloatei. Iar pe complici, idem.
     
    Forma superioară, extrem de subtilă, a bancurilor, este cea de tip „koan” din cadrul Zenului. 
     
     

  • bobadil
    imaginea utilizatorului bobadil

    auzi maestre, dacă nu ai fi scris atâtea aberații pe metrul pătrat... mai că te-aș fi crezut... dar așa, să mă scuzi por favor...wisky?... sti ce ai de facut? ... Restul pesemne că e copy-paste de altundeva.
    Păcat și crede-mă... fiul tău nu-s de nicio culoare, eu când am chef beau un whisky te las pe tine tataie să bei un wiski

  • Sixtus
    imaginea utilizatorului Sixtus

    Da, fiule, poftă mare,
    Şi Poincaré greşea la calcule elementare
     

  • bobadil
    imaginea utilizatorului bobadil

    Tataie, ți-am zis că nu-s fiul tău de nicio culoare, nu înțeleg de ce insiști cu exprimarea asta, tu nu ai copiii tăi originali sau măcar vreun copy paste de-ai lui Radu Magda? Revenim din păcate la același discuții non-constructive în care tu vorbești de poincare de parcă ești așa de ramanudjan de calculezi în tăcere până chiar înainte să dai în primire Ta(7) ca să mă impresionezi ultimativ

  • Sixtus
    imaginea utilizatorului Sixtus

    N-am înţeles de ce te-ai enervat, fiule. Abia acum ţi-ai dat seama că tot timpu’ ţi-ai dat cu stângu-n stângu’ ? Mai schimbă şi tu picioarele. Scuze, mâna. Şi îţi promit că te las în pace. De fapt, chiar te las de-acuma, că m-am plictisit.
    P.S. Mulţumesc pentru rating
     

Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.



Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com


Rețele