Mă întorsesem târziu
adulmecându-ţi parfumul
prelins pe urmele ciutelor
ce-au intrat la arătarea mea în stâncă
le abureau copitele până ce n-a mai rămas
decât un mănunchi de scântei rotit
împrejurul unui ochi de cer
în care ghiceam asfinţitul

ardea pădurea şi te aşteptam
ca pe o pasăre cu ochii vinovaţi
de tandreţe
doar umbra ta de argint
putea pluti peste flăcări
am privit înăuntrul ei ca într-o oglindă -
un ochi sub care timpul nu putea scrijela
nici un cearcăn
ce frumoaşi eram în eternitate
aşezaţi unul lângă altul
încrustaţi pe un talisman de aur
ca memoria unei zile din istorie
unei singure zile
în care fluturii poate îşi mai amintesc
că am trăit acestă poveste de nefiinţă
numită iubire

am închis pleoapa oglinzii
şi am plâns
pentru că te prefăceai că erai tu –
dar chiar erai tu cea care incendia
potecile mele din pădure
sub tălpile tale
ardea alergând tinereţea mea
şi se topea ca un sunet de corn aurul pădurii
chemând ciutele dragostei noastre
iubito

mai ştii
îmi întindeai mâinile
iar aurul curgea împrejurul nostru
ne închideam ca două inele unul în celălalt
şi alergam bolnavi de frumuseţe
eu eram bolnav de frumuseţea ta
tu mă reflectai ca o oglindă
nimic nu ne îngrijora
doar pădurea ardea
ardea
eram morţi
o ce morţi eram amândoi
şi ce mult am aşteptat
să împărţim aceeaşi tăcere…