Când părul am să ți-l răsfir

Ioan Gelu Crisan   

citesc un text care probabil o fi fost la modă acum două sute de ani cam pe vremea cînd se năștea romantismul. dar astăzi un astfel de text nu mai spune nimic. trec peste faptul că are formulări stîngace și pe alocuri împiedicate (precum „îmi vei pătrunde/ prin toți porii/ un ser calin/ prin interstiții/ îmi poartă ființa/ spre delir.”. toată această înlănțuire de „îmi”, „prin”, „spre” crează o spațialitate defectuoasă. apoi amestecul de „miros de mir” și „nonșalanță” destul de discordant. dar partea cea mai tristă este că nu există (sau nu conține) poezie. cred că am spus-o de sute de ori, emoția religioasă, experiența sexuală, erotismul, chiar și patriotismul, etc sînt emoții trăiri reale. se scrie despre ele poezie de cîteva mii de ani. dar dacă nu vrei să reinventezi roata sau să te sclazi în banalitate trebuie nu să descrii ce ți se întîmplă (toată lumea le trăiește) ci trebuie să scrii din cuaza a ceea ce ți se întîmplă, să transmiți prin reprezentare artistică acel inefabil sau orice din cauza acelui inefabil. mecanica lucrurilor este absolut irelevantă și de-a dreptul vulgară. au scris alții, mulți alții chestii mai interesante și mai frumoase despre asta. nu cred că mai are rost să descriem noi acum cam cum e să despletești femeia iubită sau să îi mîngîi sînii. parol.