Cântec pentru mare

Vara asta nu voi merge la mare. Nu o voi vedea, nu-i voi atinge apa, nu voi trage în piept aerul sărat. În vara asta nu mă voi plimba pe plajă cu picioarele goale, nu voi simţi gustul apei dulci-sărate-amărui şi nu voi adormi pe nisip. Şi toate dintr-un motiv cât se poate de simplu: nu pot păşi înainte.

Am încercat în fel şi chip... degeaba. Pot merge înapoi, dar atunci n-am rezolvat nimic. Gândeşte-te numai la chinul naşterii, la prima săptămână de grădiniţă, prima zi de şcoală, prima zi de armată, prima supunere, prima concesie, prima înmormântare... nu merită. Am rămas nemişcat cu privirea în gol, fără gânduri, fără planuri de viitor, fără valuri să-mi ude tălpile.

Ca să nu-ţi spun că la mare mi-ar fi imposibil să înot cu un singur braţ, un singur picior, un singur plămân, un singur rinichi, să privesc cu un singur ochi... înotul, se ştie, este o treabă complexă. Ar fi ca şi cum aş încerca să zbor cu o singură aripă... nu, nu merge.

Nici cu valurile nu m-aş putea juca, pentru că joaca este de fapt o artă, iar tentaţia să plutesc în derivă până dincolo de orizont este prea mare.

În vara asta marea a pierdut toate digurile. Nişte valuri mari şi pline cu meduze le-a tras în larg şi le-a înecat. Iar dacă prin absurd aş ajunge totuşi la mare, n-aş avea niciun dig de care să mă sprijin, nicio stâncă pe care să mă odihnesc. În plus marea e supărată pe râuri şi nu mai dă voie scoicilor sidefii să iasă pe nisip, să le descopere femeile frumoase şi poeţii.

Anul acesta marea a trădat nisipul, a pedepsit peştii, algele s-au uscat pe diguri de dorul soarelui, iar valurile s-au întors pe partea cealaltă. De aceea marea arată acum ca un lac nemişcat pe care se oglindeşte muntele (nu, nu încerca să-l vezi, pentru asta trebuie să intri într-o stare anume), iar valurile s-au ascuns în adâncuri cu pescăruşi cu tot. Pe mal n-a rămas nicio stâncă, nici măcar o barcă de salvamar, nu mai sunt pontoane, terase, toate s-au dus dincolo şi plutesc invers, doar umbrele copacilor se mai văd uneori, în lumina lunii ce răsare dimineaţa din adânc.

Vara asta nu voi vedea marea, pentru că ea trăieşte în interior, iar eu nu am acces acolo, îmi trebuie un fel de paşaport şi nişte ochelari speciali pe care nu-i am. Şi nu ştiu dacă-i voi avea vreodată.

De câteva zile caut un loc simplu şi o noapte de câteva luni unde să-mi adorm gândurile, să le strâng pe toate, să le învelesc şi să le spun poveşti cu îngeri care desigur, nu există decât în închipuirea mea şi în partea aceea de mare unde încă sunt valuri, soare, scoici sidefii şi nisip fierbinte.

Acum aşează-te lângă mine, dezvăluie-ţi faţa şi ochii, în schimb vei primi tăcerea şi felul meu de a te asculta.