Maribranda se privea în oglindă
uimindu-se cât semăna
cu bunica ei moartă de râs.
Abia se mai ţinea pe tocuri
şi începu să danseze
cătinel
ca mersul ţâncului în ţarcul cu rotile.
Se săturase de batjocura lumii
de malacoafele ei de pantofii ţuguiaţi
şi braţele-i grase,
era inutilă şi nu ieşea bine-n poze
se săturase până şi de nasul ei băgăreţ.
Se ura aşa de tare ca pe rana
de nevindecat a unui tunet singur
el însuşi devorat de însingurare
era noiembrie frig
îşi puse pălăria cu pene de struţ
şi deveni brusc natura moartă a Maribrandei.
Când o găsiră,
în încăperea cu guayabe
trona bărbatul în jiletcă aurie,
acelaşi seducător
care coborâse acum doi ani
din trăsura dragostei.
Mârâia cuvinte stânjenitoare.
L-au încolţit!