când am ieşit din cameră, diana dormea. am apucat-o pe un hol lung. pereţii erau zugrăviţi în galben muştar. am trecut discret pe lângă imaginea unei balerine. stătea agăţată în ramă. îşi ridica mlădios braţele. deasupra capului ei se forma cercul. am trecut prin acel cerc, continuându-mi drumul. când am ajuns la capătul culoarului am dat peste două chestii mari, la fel de galbene ca şi peretele. erau gutuile mariei. reale ca mersul meu. am zâmbit uitându-mă la picioare şi-am înţeles că tot ce va urma de aici încolo va fi galben. un iz de oliban, secvenţe cu barajul măneciu, râul teleajen spre cheia care acum curgea prin duşumea, mănăstirea suzana de unde ne-am umplut sticlele cu apă din fântâna curţii, sfinţi pictaţi pe lemn şi bucătăria mariei din care venea mirosul de mămăligă... cât să fi fost ceasul? de câtă vreme eram plecaţi spre piatra mare, spre canionul şapte scări? lăsasem în urmă o cruce:” aici i-au fost retezate aripile lui...2003”. plânsesem ca un copil, maria. erau vorbele noastre acolo la nici doi metri de cascadă. o gură de stâncă lungă, atât de verticală... dacă îţi aminteşti tu de rucsacul galben JB abandonat pe banca din lemn. drept în faţa noastră, aceeaşi cruce. oare se mai întoarce? e destul de întuneric. o să se întoarcă. diana privea spre adidaşi: dacă se mai întoarce.
m-am oprit lângă uşa bucătăriei, udă. un zgomot de apă din interiorul ei. posibil robinetul din încăpere să fi fost uitat deschis peste noapte. probabil, când urcasem pe ultima scară din canion, spre vârful de stâncă, trecând prin cascadă, vâzând în cele din urmă o lumină, să-mi fi spălat tricoul, ori roua dimineţii, ori cine ştie cine şi ce să fi fost.