Privesc iar zarea,
care-mi șoptește adânc,
feeric,
și despre mine, și despre tine,
clocotind prelung
și lumea tot gândindu-ne
dorim s-o zăbovim …

Și istovim,
zâmbind-o tainic în albastru
și întorcând trecutul și-orizontul
spre o clipă
a disperării și-ncărunțirii
și a secundelor ce-s tălmăcite, înjugate, chinuite
în deșert.

Visez lumina
ce ți-ai ascuns-o mlădiind prin sori,
ce zboară și îmi adumbrește chipul
și viața și speranța
și ce tot suplu se încovoaie-n nori.

Și ferecați de vorbe
ne devenim genune ai altei clipe
ce marea-n lume o revarsă
și o aprinde tandru,
în văzduh.