În vizită la Ussais- Adrian Grauenfels

În vizită la Ussais- Adrian Grauenfels

Algoritmii lirismului israelian

Sunt poeţi despre care spuneam odată că trebuie să ai grijă intrându-le în casă, să atingi cu mare băgare de seamă lucrurile lor, pentru că sunt făcute din cuvinte. Şi nu e de bonton să faci încadrări arhitecturale sau de stil fiindcă toate aceste lucruri sunt de neînrămat şi contabilizat artistic sau teoretizat. Cartea de poezie În vizită la Ussais de Adrian Grauenfels se citeşte ca o astfel de casă a poetului. Fără ancadrament.

Dacă prezentul literar în critică( o fi amalgamul stilurilor explodate în ultimii ani de vină) împarte, structurează, teoretizează în definiţii mai mult sau mai puţin argumentate un poet, cititorii( şi eu sunt cititor) decid în procentaj statistic „câţi poeţi din 3000 de poeţi vor rămâne”, vorba scriitorului Mircea Florin Şandru.

Volumul În vizită la Ussais, este împărţit în 4 capitole distincte:

I Ultimul Text la Kyoto
II Teatru scurt
III Ambrozia Dialogului Decadent(Discuţii cu Tibick Indrikova)
IV În vizită la Ussais

Am descoperit un limbaj poetic original şi novator, fără a mă incita a-l încadra, a-l compara stilistic, pur şi simplu am citit coborârea în sine şi artistica fiinţare a scriitorului Adrian Grauenfels. Dacă aş fi critic literar câte diferite definiri mi-ar sta la îndemână întru teoretizarea acestei lucrări lirice, disecându-i algoritmii, aducându-i în starea de a exprima soluţiile dorite, răsucindu-i interpretarea pe segmente şi la final trimiţând un vector subiectiv cititorilor cu emfaza că Adrian Grauenfels aşa trebuie citit.

Aş putea să spun, Adrian Grauenfels e neomodernist! Poezia sa este una a existenţei realist tratate într-o luptă cu sinele şi cu sinele erotic în special. Aş cita din Să nu o uit pe Chloe...”Ştii, când eram copil vroiam să dorm în pat cu femei şi să mă cufund între sâni calzi şi primitori cu gust de lapte. Mătuşa Chloe mă îmbia cu combinezonul ei mătăsos... „
Şi aş continua, sigură pe mine, cu sublinierea neomodernismului din alte atingeri poetice cum ar fi reinterpretarea miturilor în stil ludic:
„Aristo picta pe corăbii ideograne cu scene sărate...Erato scrise o eraţă cu care se salvă în subsolul textului” (Aristo gol puşcă)

Sau aş argumenta cu balansul maiestrit condus între concret şi abstract, mai ales în Teatru Scurt:

Călătorul:
hai ascunde-te sub banchetă Lali
trenul de nori trebuie să oprească uneori şi pentru tine
şi chiar aş vorbi despre ambiguizarea neomodernistă a limbajului urcat până la nonsensuri şi exprimări ermetice, în Oyster- coregrafie de antibalet:

“eu:
încerc lama toporului
nebunia mea cazonă
cortul de fină burghezie roasă cu dinţii de oţel
el:
Don Miguel de Esteban de Rosario Cruy
al doilea fiu bastard al meu cu tine, vara mea de-a doua”

Dar aş putea ca cel puţin la capitolul corespondenţei cu Tibick Indrikova să fac o memorabilă încadrare postmodernistă mai ales pe argumentul că este o înscenare de literatură în discurs intimist, într-un dialog bărbat femeie sau poate unul între anima şi animusul aceluiaşi eu liric neliniştit iar Conversaţiile Decadente, aşa numite de autor, au prozaismul necesar acestei eventuale încadrări. Încă din Prefaţa mă aflu în real descris cu ironie şi autopersiflare sub formă de jurnal sau confesiune.

„Apoi acea firavă şi uşor digerabilă comunicare s-a transformat în improvizaţie de calitate şi de acolo în poezie
Şi e bine să ascult sfatul acestei prefaţe
Ar fi o incălcare îngrozitoare a Driului dacă înteligenţa tăioasă a vreunui nefericit ar reuşi să priceapă pe de-a-ntregul aceste texte”...aşa că am trecut tiptil pe lângă textele lui Tibick şi numai cu coada ochiului am priceput că, la fel cu Miles Davis, improvizaţia e ars poetica, de aceea nu mă abţin să nu citez:

„şi lui troţki îi era foame
şi lui einstein
iar eu fărâmiţez un cerc de cocă
pi r pătrat
pi r pătrat
până la cina de mâine
când înduri să fii portar curat pe pragul meu cu firimituri
să treacă liniştiţi cei desculţi cei săraci cei derutaţi
lor le e mereu foame”

De ce n-aş spune ca Adrian Grauenfels mânuieşte elemente romantice? Explorează eul uman cu o sârguinţă demnă de acest curent literar, în metafore care au luciul văratic al lunii şi aripa divină în cerneala amprentelor poetice.

„Apoi alergam în grădini să privim
Cum aripă după aripă
Cădeau meteori
Lîsându-ţi urmă răzvrătirea
În noi tăcerea...”(Amprente)

În ultimul capitol care dă şi titlul volumului, în vizită la Usaais, aş putea găsi elemente certe de suprarealism cu trimiteri onirice ca tocmai aflatul în trend stil revenit pe filiera avangardistă. Visul ca evadare, ca refugiu sau soluţie la analize existenţiale, visul ca posibilitate poetică de introspecţie atentă, îl citesc viersuit cu acel simţământ definit de Coleridge în Notebooks: „He looked at his own soul with a Telescope.”

„Eloise, el nu va veni niciodată,
e doar un personaj oniric furişat în iatacul tău.”
(Eloise tu devii o pasăre albastră)
Sau
Între degete ne creştea un hamac,
Priveam cum ne cuibărim în el
Cu zgribulite mişcări tectonice.
ai zis: unde suntem?
În oglindă nu era nimeni.
Am zis: în aceaşi loc.
şi se făcu ziua a doua.”
(Vellum)

Iar la final aş putea încheia cu o comparaţie literară românească pentru poezia de factură orientală a lui Adrian Grauenfels care să-mi amintească de perioada orientalistă barbiliană dar şi de acelaşi iubit Kawabata prin Ultimul text la Kyoto:

„La lumina lumânărilor de seu femeile în chimonouri brodate
Înarmate cu sabia transpiraţiei se aşternură pe scris versuri...

Sau şi mai relevant nipon:
„Au înflorit cireşii peste dealuri
Bucuria mă face să-ţi scriu un răvaş
Caligrafiat cu făcături de suflet...”(Casa de gheişe Ozuma)

Şi totuşi nu vreau să fac nici o înrămare acestui poet. Ci să-i dedic doar ca „datare în galben” o lectură în sinele ei de departe şi de adânc resimţită, exact cum a definit Tibick:
„Să-ţi ajungă până la mântuirea lumii
Şi înapoi”

Cu mulţumiri

Cristina Ştefan
10 august 2010