În data de 10 apr 2010, în cadrul Cenaclului Avangarada XXII Bacău s-a lansat volumul Călătorie pe un ciob de stea, autor Ştefan Cristina, editura Fundaţia Cancicov.
Au recenzat criticii literari Vasile Spiridon Şi Ion Neacşu.
Lansarea a avut loc la clubul privat The Stage, cu participarea multor personalităti din lumea culturala si literară din Bacau precum si a dr Cristian Vasile Petcu- director al AFNC Bucureşti.

Recenzii la lansarea volumului Călătorie pe un ciob de stea-autor Cristina Ştefan

1. Profesor Ioan Neacşu

Am fost încântat de titlu. Cartea se numeşte „Călătorie pe un ciob de stea”. Mi-a plăcut ideea, nu numai pentru că este aproape de „luna îşi aşază cioburi pe moşie” a lui Tudor Arghezi, cât şi datorită faptului că ilustrează exact scopul poeziei. Acela de a ne pune pe noi în relaţie cosmicul, cu eternitatea, cu absolutul, cu Dumnezeu, de a ne înveşnici. Din punct de vedere estetic cel puţin poezia nu trebuie să aibă dimensiune nici psihologică, nici politică, nici socială, ci trebuie în primul rând să aibă această dimensiune, să zicem, sacră.
Autoarea reuşeşte, de multe ori, să fie în apropierea – nu mi-e frică s-o spun – a lui Arghezi sau Blaga, prin această capacitate de a aduce cerul pe pământ, ca să zic aşa sau de a ridica pământul către cer, cum face Eminescu: „Sara pe deal buciumul sună cu jale / Turmele-l urc, stelele scapără-n cale”, deci merg mai departe pe stele.
Iată nişte citate:
Elegia a cincea

Bat clopote amurgul,
în cer se aud lumini,
o armonie îşi înalţă crugul
peste câmpuri de roade
şi-n oameni.
Zarea-n culori, în suflet har
şi în minut de nemişcare
evlavia coboarâ-n dar.
E desfătare!
Vecerniile străbat timpul
şi bat clopote-n amurg.
Aşteaptă!
Se preface în tine
un cântec de îngeri,
candele sfiite de rugă.

Sigur, vedem aici şi relaţia cu absolutul pe care o găsim la Blaga. Dar iată un alt exemplu:
Elegia a şasea

Însingurat e râul,
un frig în hornul casei
a-ncremenit pustiul
eu tac aşteptarea...
departe, lacul e cer
şi cerul, lumină difuză,
să caut urma culorii
prin albul stingher...

sau
„În dezmorţirea iernii
un gând îmi foşneşte-n fereastră.
E februarie! Ard stele,
lumina ţâşneşte
în pomii de abur spre cer.-poezia În ochi marte
pomii de abur spre cer”, nu? ... este nemaipomenită ideea. Mai citesc una:

Vizibilitate

O sută de miliarde de stele
cât o pocnitură din degete
şi Calea Lactee
îţi invadează sufletul.
O sută de miliarde de stele
agoniile soarelui
în pânza uitată a cerului
Dumnezeu dincolo de ceaţă
îţi vindecă orbirea.

„100 de miliarde de stele cât o pocnitură din degete ........”.
Se realizează această relaţie spre care cu toţii tindem, acum vedeţi că există din ce în ce mai mare interes pentru dimensiunea spirituală a existenţei.
Ea se poate atinge şi altfel şi prin scurte „flash”-uri de tip „haiku”. Sunt multe de citat dar eu m-am oprit la una:
Dintre pereţi cerul e numai crengi goale,
negre de lacrima lui. Uitarea îşi prelinge
sevele ieşite la aer din moarte.

La apus se războiesc turme roşii de bivoli
cu cioburi de fluturi.
Poezia In memorian- o, pater

„la apus se războiesc ” .... este foarte frumos.
Este aproape o imagine de discotecă, pentru că suntem în The Stage.
Sigur, există tendinţa asta de a realiza o transcendere a simţurilor în mai multe poezioare care se numesc Simţi în 5, poeta de fapt ajunge la al şaselea simţ pe care îl vizează pentru că urmăreşte să ajungă în lumea celor nevăzute, pentru că în fond poezia este un motor – ca să folosesc un termen la modă – pentru a accede în lumea celor nevăzute.
Crezul poetic este formulat în „Poetică”, unde spune:

Vreau să scriu simplu,
cum ninge acum afară,
iau o idee de exemplu:
la ferestre, chipurile se v\d
mereu altfel din stradă.
Depinde cât ridici capul.
nu cât îl dai pe spate
în urcarea la nori.
Aşa de simplu scriu
că tot dreptul meu la senin
încape într-o nucă
şi mă retrag în grădina
unde Moromete
îşi depăşea ignoranţa.

„Vreau să scriu simplu ...depinde cât ridici capul / nu cât îl dai pe spate la urcarea în nori”. Este foarte interesantă şi foarte subtilă această observaţie că pentru a accede în această lume misterioasă, mirifică spre care cu toţii tânjim, încă de la „Nostalgia Paradisului” a lui Nechifor Crainic, de fapt încă de când există lumea, nu trebuie să dai capul pe spate şi să te uiţi în sus ci trebuie să te ridici la nivelul acela. Versurile astea sunt de subliniat „depinde cât ridici capul / nu cât îl dai pe spate la urcarea în nori”.
Bun. Asta este ceea ce spune poeta în „Poetică”. Dar nu prea se ţine de asta ... În multe poezii practică o poezie abstractă, greu de citit şi mai greu de recitat. Sunt poezii - aproape tot Nichita Stănescu nu-i recitabil, doar el putea recita – sunt poezii care nu pot fi recitate. Este şi cazul ăsta, eu am căutat câteva texte care zic eu că sunt recitabile.
Sunt şi unele accidente cum ar fi de exemplu să zicem, stilul colocvial, folosit o singură dată „Domnule Bacovia” .... care nu-i de aicea. Sau trimiterile uneori excesive la mitologie dar tot numai în două texte. Ceea ce vreau însă să subliniez este că se realizează şi poezie ermetică chiar, destul de abstractă, de calitate. De exemplu ciclul dedicat lui Nichita Stănescu, care nu ştiu de ce se cheamă Septolet nichitian.
Dar uite textul care se numeşte „Cerc”,
Mi-e teamă de cerc - perfecţiunea răului.
Impenetrabilitatea sa, eternitatea sa.
Mi-e teamă de cerc - limita sa
conturul luminii.
Mi-e teamă de cerc - început şi sfârşit
finitul infinit, rigoarea hazardului.
Mi-e teamă de cercul tău.
Mi-e teamă de cercul meu.

„Mi-e teamă de cerc ” e foarte interesant pe linia asta. Sigur, mi-au mai plăcut „Segment”, pentru logica abstractului
În adâncul fântânii, în ochiul ei, te-am văzut
reflectat în mii de oglinzi. Un caleidoscop
de irizări din mine. Tu la un capăt, eu la
celălalt… între noi ere geologice. Mâine, eu
la un capăt, tu la celălalt… între noi hăul de
timp… Noi, capace de cer!
Dar vreau să închei cu o poezie de dragoste, care chiar aşa se cheamă „De dragoste”
Vei veni într-o seară
la margine de crâng
oprind valul iernii
cu muzica berzelor
vei avea pe umărul stâng
cuibul nou de vedenii
şi pe harta buzelor
reavănul verde.
Vei veni înflorind sânii
în palme zdrobind stânjenei.
Din piept îţi voi bea
zarea lunii
şi din gură
uitarea de zei.

... Poezia ca şi iubirea este o uitare de zei.

10 apr 2010-prof. Ioan Neacşu

Prof univ dr Vasile Spiridon

2. Nu am reţinut numele...Cristina Ştefan, aşadar.
... Autoarea are un debut întârziat, face parte din generaţia celor care au debutat prin optzeci şi ceva, cam aşa este plinul promoţiei optzeci ..... şi ca orice sciitor totdeauna are nişte modele. Modelele de obicei sunt acelea cu 10 ani dinainte, deci modelele ei sunt acelea de prin anii şaptezeci, sfârşitul neomodernităţii. Este o poezie, am putea spune, dusă pe filiera Ioanid Romanescu şi Dan Laurenţiu. Pe atunci erau fel de fel de tiluri care se raportau neapărat la cer, la cosmic: „cer înfrunzit” sau - ştiu eu – „stele fixe”, mă gândesc şi la George Mihuţ, deci titlul este în fond neomodernist cum neomodernist este şi discursul ca atare.
De ce un „ciob de stea”? Pentru că poeta îşi dă seama de fragmentalitatea lumii. Oricât de vag ar fi acest eu poetic, ... îşi dă seama că face parte dintr-un microunivers, îşi dă seama de faptul că totul este rapid pe lumea aceasta şi că nu poate să cuprindă - în fond asta este menirea poetului, nu? – să cuprindă toate uimirile, toate mirările pe care le poate oferi lumea şi atunci ea, modest, spune că de fapt face „o călătorie pe un ciob de stea”. De ce ciob de stea? Mă gândesc şi la faptul că o stea atunci când sclipeşte ne lasă impresia că ar fi, pe undeva, un glob din acesta de cristal care are mai multe feţe şi oricare ciob, dacă iei un ciob, în fond reflectă ca atare tot universul – ori iei un ciob din oglindă ori iei oglinda întreagă tot acelaşi lucru îl reflectă... sau îl reflectează, pentru că poezia doamnei Ştefan este o poezie de reflecţie şi de reflectare şi nu întâmplător apare foarte des în poezia sa motivul specularităţii, motivul oglinzii ca atare. Dacă realiştii purtau o oglindă de-a lungul unui drum pentru a reflecta realitatea aşa cum este, poeta noastră poartă de-a lungul unei traiectorii astrale un ciob de stea. Frumoasă viziune!
În general poeţii au ori o viziune armonică asupra lumii ori o viziune dizarmonică. Iată un exemplu pascalian: Pascal spunea: „liniştea acestor spaţii infinite mă îngrozeşte”. Alţii văd cosmicul sub specia eternităţii sub specia armoniei...pentru poeta noastră pare a fi armonios dar până la un moment dat pentru că spune că urăşte cercul, cercul care este în fond o figură, după cât îmi dau seama din poezia ei despre cerc pe care a citit-o domnul Neacşu, este într-un fel un cerc vicios – totul poate să aibă sfârşit, totul poate avea început – dar este totuşi un simbol al meschinăriei.... Dacă poetul clasic urăşte mişcarea care deplasează liniile, poeta noastră, totuşi de factură neoromantică sau neoexpresionistă până la un moment dat, tocmai ei nu-i place stagnarea, îi place ca totul să fie în mişcare. A se vedea şi această oglindă, acest ciob de sticlă care se plimbă de-a lungul ... nu ştiu mă auziţi în spate?
Spuneam că poeta este într-o viziune armonică cu cosmosul, cu universul şi nu urăşte mişcările care deplasează liniile şi atunci în această poziţionare faţă de cosmos ce găsim? Găsim o poezie a elevaţiei, o poezie a relevaţiei, o poezie a aripei, o poezie a evanescenţei, o poezie aeriană, care duce cu gândul la .... , o poezie a zborului în fond şi unde? – spre lumină, dar nu o lumină aurorală ci o lumină crepusculară, o lumină vesperală. Lumina care se degajă de aici este acea lumină care de acum se cam înroşeşte, este o lumină care se află în superbia ei. Poetei îi place mai mult lumina înspre apus decât înspre răsărit, o lumină care ne duce mai mult decât lumina aurorală înspre refecţie, pentru că spuneam că este o poezie şi a reflecţiei şi a reflectării.
Revenind la acel ciob de stea care reflectă în fond fragmentalitatea lumii, este un poem care se cheamă chiar „Segment” şi care spune cam aşa: „în adâncul fântânii / în ochiul ei / te-am văzut reflectat în mii de oglinzi......”
Este o poezie de mesaj, o poezie a specularităţii – aţi văzut dialogul eu tu, dialogul cu cosmosul, cu fiinţa iubită şi toate celelalte.
Nu-mi rămâne decât să o felicit pe autoare înainte de a o fi cunoscut şi dumneavoastră, în măsura în care reuşim astăzi să vă convingem – noi cei doi comentatori şi actorii de faţă – vă urăm lectură plăcută.

Prof dr. Vasile Spiridon – 10 apr 2010

Eugen Dorcescu

Poezia Cristinei Ştefan sau despre admiraţie

Poezia Cristinei Ştefan (Călătorie pe un ciob de stea, Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010) are, drept arhitemă şi motivaţie, poezia însăşi. Mai mult – poeticitatea, adică personalitatea intimă, inconfundabilă, a unui text liric. Mai mult – aistesis, esteticul, cunoaşterea sensibilă (şi imaginativă), altfel spus, acea des-cifrare a lumii pe care o propune şi o înfăptuieşte opera de artă. În întâmpinarea unui asemenea mister, în întâmpinarea unei asemenea stihii – Poezia –, autoarea vine cu întreaga ei disponiblitate emoţională, afectivă şi intelectuală, cu mulţimea elanurilor sale – toate, esenţialmente, pozitive, aprobatoare, fiindcă primul nucleu tematic ce decurge din amintita arhitemă este admiraţia. Iar al doilea, corelativ celui dintâi, este sfiala:

Calul alb, nărăvaş cal
Nu va fi îmblânzit
Nici în lanţuri!
În fiecare oră dezveleşte
Copita lui un izvor
Hipokrene.
În fiecare minut
Pe Muntele Helikon
Se naşte o muză
Şi Pegas o duce
Spre oameni.
Să cânte ei cuvinte.
Să moară ei cuvinte.

Balansul celor două impulsuri, echilibrul lor sunt sesizabile pretutindeni, cel dintâi vizând marile instanţe, marile repere (Eminescu, Bacovia etc. – cf. Trecea Eminul, Bacoviană etc.), celălalt – propriile explorări în mirificul, dar dilematicul teritoriu al Euterpei (Poetică, Breaking News, Favorita etc.). Uneori, admiraţia şi sfiala ating o fericită sinteză, generând poeme emblematice, precum acel Gri – unde patronul poetic al oraşului (Bacovia) şi eul liric al autoarei comunică tainic, topindu-se într-un fel de indistincţie simbolică:

Ce bine mă simt
parcând maşina lângă un zid...
privesc oamenii gri
Şi fumez în rotocoale ceţoase.
Toţi sunt cenuşii...
Blugi gri, geci gri.
Un tânăr aruncă o brichetă.
O blondă nurlie bocăne asfaltul.
Ce bine mă simt
Lângă zidul gri, într-o maşină gri,
Şi cad ascunsă între oameni.
Îmi mişc mâinile gri
În marea de vii
Din fum în zid mă prefac.

O a treia componentă tematică ar fi beatitudinea – reţinută, discretă – , generată de plutirea peste acest abis, peste aceste hăuri, pe care eul le presimte şi în care doreşte să se cufunde. Avem a face, în genere, cu un univers nocturn, uranic, astral, cu o lume a reflectărilor multiple, vehiculul ce asigură navigarea fiind cuvântul – “călător” (sau călătorind el însuşi) pe un ciob de stea (Segment, Niciodată Narcis, Călătorie, Vizibilitate, Reflexie etc.):

În caleidoscop
Un ciob oarecare
Devine oglindit
Nestemată.
Îl roteşti
Încă o dată
Şi-ţi apare
Rococo desenat.
Tu, mărinimos caleidoscop,
Cuvântule!
Călător pe cioburi
De stea.

Fiorul plutirii peste un adânc nemărginit şi ambiguitatea stării fundamentale de spirit (fascinaţia – amestec între atracţie şi teamă) conferă tensiunea de fond, nevăzută a enunţului, după cum stilul pulsatil, joc între reminiscenţă şi inovaţie, susţinut de conlucrarea mimesis – catharsis – poiesis, reprezintă partea sa perceptibilă. Sarcina semantică cea mai grea, cea mai consistentă a acestei poezii se află dincoace de text. Stihul preia o parte doar din această substanţă, preschimbând-o, dozat, înfiorat, reverenţios, în mesaj. Densitatea pre-textului, fragilitatea textului şi amploarea post-textului – iată una din caracteristicile definitorii ale acestei poezii. Totul porneşte de la amintita admiraţie (simţământ generos). Nu de la elogiu (căci elogiul este egoist, deseori perfid, este o forma disimulată de agresiune). Citind aceast volum, mi-a venit în minte o frază a lui Diderot: “Je suis hereux quand j’admire”.

Timişoara, 28 aprilie 2010