Cel mai tare mi-e frică de așteptarea din gară
Pentru că îmi trebuie un tată care să-mi încălzească mâinile
Și poate o mamă care să-și verse ochii în noi.
Tatălui meu i-au crescut mâinile până la cer, doar că eu niciodată nu sunt acolo.
Tatăl meu nu există. Dacă era, aș fi vrut să privească felinarele de pe marginea peronului până când ochii lui ar lua toată lumina.
Cine s-ar uita către el, ar orbi pe loc. Eu aș purta ochelari pentru eclipsă
M-aș îmbrăca în negru și aș crește mereu caldă.
Mama spune că ar trebui să-mi iasă prostiile din cap. Mama își ascunde mâinile, nu le împarte cu nimeni.

Suntem oamenii-de-peste-tot, lăsăm să plece din noi locurile unde am fost alergând cu sternul deschis
Avem un strigăt pe dinăuntru iar pe dinafară suntem priviri căutătoare și tremur continuu.
Acum tuturor ne trebuie un trup de care să ne lipim, să răscolim până la capătul lui iar apoi să îi dăm drumul
Si să ne rămână graba din el. E cârligul pentru cei ce nu vor să vină la noi.
Fiecare poartă însemnul unei agățări, unii au petice de piele, alții au rămas doar cu oasele legate între locurile prin care au fost trași.
Celor de pe scaun le-a trecut rândul, își țin ultimele suflări în pumni, nu vor decât un drum neumblat să-i salte și să le dea alți dumnezei.