Omului din aluat
Astăzi e ziua când îmi lipsește mai mult decât de obicei
Eu nu mai am nimic, doar niște amintiri împietrite
Cu care am vrut să acopar fiecare gol din mine prin care șuiera vântul
Au ramas niște buze uscate
Și un crez care nu mai este rostit
Era crezul sfânt
Era pâinea noastră
Pâinea s-a împărțit la doi, eu am luat miezul, trebuia să am grijă de dinții de lapte,
Iar el bucățile de coajă, le ține sub soare până se vor usca și va face din ele iarăși faină.
Va sufla peste ea și nu o să mai rămână nimic
Nici piele,nici dinți, nici pâine din care să mușc după miezul nopții.
A plecat odată cu ploaia care-i uda brațele,
Brațele lui din aluat
Lăsat la dospit lângă o lumânare care nu trebuia aprinsă.
~
- 121 citiri
ei, de data asta, nu-i prea bogată recolta... ia uite cum începi - da, iarăși începuturile! "Astăzi e ziua când îmi lipsește mai mult decât de obicei Eu nu mai am nimic, doar niște amintiri împietrite Cu care am vrut să acopar fiecare gol din mine " mură-n gura cititorului.
Adriana, este un text slab, stiu. E scris pentru a nu lasa sa treaca timpul fara vreun rezultat. Vor fi si texte mai bune in zile la fel de bune.
m-ai pacalit cu primul vers. ma asteptam la altceva dar nu e vina ta:) as scoate complet asta: "Eu nu mai am nimic, doar niște amintiri împietrite Cu care am vrut să acopar fiecare gol din mine prin care șuiera vântul Au ramas niște buze uscate Și un crez care nu mai este rostit Era crezul sfânt" e patetica spre telenovelistica. si uite, cu minime modificari... Astăzi e ziua când îmi lipsește mai mult ca de-obicei Eu nu mai am nimic, doar gustul de miez de paine Cu care să acopar fiecare gol prin care șuiera vântul Pâinea s-a împărțit la doi, eu am luat miezul, El coaja, sa o țina sub soare până se va usca Si se va transforma din nou in faină. Vantul si nu a mai ramas nimic A plecat odată cu ploaia care-i uda brațele, Brațele lui din aluat Lăsat la dospit intre palmele mele ...