vorbim mereu de ramuri și de rădăcini
niciodată de perne
de cearceafuri albe
ridicăm din trunchiurile copacilor
turnuri înalte
iar frunzelor moarte le facem statui
din stâncile lunii
zidim temple și Dumnezei
deși n-au aer suficient
să ne ajungă nici măcar
în acele două minute
când ni se taie respirația
inspir adânc și închid ochii
Dumnezeu este o pernă
pe care îmi adorm iluziile
obosite de atâtea priviri deasupra
iar cearceaful alb
e mormântul în care mor in fiecare zi