mi-amintesc...
stau cenuşie sub podul părăginit
o stâncă prinsă-n licheni.
aştept.
îmi vin pe umeri porumbeii
piruetele lor desfac palmele-n pâini
evantaie hrănite de noapte
şi-s copilul alb de aripi.

mi-amintesc.
singurătatea roteşte sfinţi
coloraţi cu pensule de cer
şi parcă se zbate în aer
umbra vie a lumii.

eu arunc firimituri în gesturi largi
cum aş însămânţa vise
de atunci ei vin
cu negura fulgilor să-mi tencuiască
o colivie din care ultima pană dă să zboare.