“nimeni nu vede culoarea adevărată
a zilei acesteia tăiate“ (Ruxandra Novac, “ecograffiti”)

teama ne-a ghemuit într-unul singur
şi inima mea întinsă peste noi toţi
peste marile arhitecturi peste dimineţile tăiate reci
peste spaimele & tristeţile noastre
mi-a explodat în surdină

:este teama de noi doi închişi
într-un dans în mijlocul străzii
cu faţa în jos ochii fixaţi
sufocaţi în deşertul acid al gândurilor noastre

:este teama de locul acela
năucitor, dureros, murdar, greţos
de unde ţâşneşte frica
şi singurătatea şi frica
şi groaza şi singurătatea şi frica
înnecate în nopţi nedormite

:este teama care vine după somn după nesomn
după fiecare noapte sedată chircită între coaste-
spaima cea mare care disecă se zbate zvâcneşte prin porii mei

:este teama de noaptea asta pătată ratată complet
care fumează rânjind pe podea
într-o cocioabă imundă 2 pe 2
răsfrântă pe chipurile noastre spasmodice
tremurând umedă goală

este deci teama cea mare
care îşi târăşte cu greu disperarea în sufletele noastre