cât de mult mă-mpac eu cu viaţa, măi, tată!
cât de locuit poate fi un trup
din care îi mai arunci câte o bucată din carnea ta lui Dumnezeu
să nu te uite, zici:
poftim, Doamne, din puţinul meu, îţi dau şi ţie
acum văd cel mai bine cum limba grea atârnă
ca un clopot peste lume
dar zâmbetul
cum se mai vinde un zâmbet azi, lume?
pe la colţ de stradă ori
descheiat la doi nasturi şi-un rever
sau poate, crezi tu, că era cumva o haină demodată de unde un bărbat saluta femeia
printr-o simplă strângere de mână

nu.
este un nou drum cu felinare stinse
discretul pas în care ne pierdem voit încălţările
ieri l-am privit direct în faţă
pentru prima oară cu adevărat
întins şi lung pe-o masă
o statuie din ceară, apoi groapa frumos tencuită
de-ar mai conta
pătura stropită cu vin şi carourile de pe ea înmuiate
fuzionau într-un decor rece
între un gropar şi o lopată nu există nicio diferenţă
între tine şi mine nu există nicio diferenţă
vă spun
tristeţea este derizorie, nu doare, e halucinantă în schimb
un calambur din care se nasc contraste perfecte
dar noi nu ştim
nu ştim nimic pe lumea asta, Doamne
de ce ne-ai dat să aparţinem de noi
dacă ne ceri?