e dimineață. ore moi de fum,
când gândurile-abia se-ntorc vederii.
au venit porumbeii și nu am destule semințe.
uguie, culeg tot și rămân pe aproape,
ne mulțumim cu din ce în ce mai puțin

nevoia de oameni și frica de ea
nevoia de dragoste si frica de ea

tot ce ai scris nu înseamnă nimic dacă nu reușești
să-ți pui sufletu-n palmă,
dacă pasărea asta care stă și-mi vorbește
ca unuia asemenea ei
încă se teme de mine sau poate
încearcă să-mi spună că așa te înalți

scuturându-ți din trup zgura fricii

și nu pot să o fac. mă lipesc de aceleași speranțe
ca o pilitură de fier,
înrolată în micul război al părerii
mărșăluind spre același final.
oamenii mei au nevoie de mine
oamenii mei și minciunile lor
așteptările lor năzuințele lor
aromele lor din zațul ibricului.
sunt legată de mine ca un miez de păstaie.
sunt legată de tot
ce nu pot să-nțeleg.

*

porumbeii se duc.
va începe să ningă.
fulgi ușori,
așezări liniștite-n pământ.