Povestea unei rochii roşii (1)

- Visul este o simplă oportunitate la îndemâna oricărei fiinţe dotate cu conştiinţă, oportunitatea autocunoaşterii, dacă vrei. Prin vise sufletul cautã să menţină integralitatea fiinţei pe calea evoluţiei personale, o eliberează de vechile atitudini care o ţin prizonieră în trecut şi care nu mai sunt de folos prezentului conştient.
- Nu mi-aţi răspuns la întrebare, poate visa o fiinţă după ce a murit?
- Tocmai am zis, visul aparţine fiinţelor dotate cu conştiinţă, asta înseamnă fiinţe vii. Tu întrebi despre visele ludice, ele sunt altceva. Ei bine, o fiinţă după ce a murit poate avea în continuare vise ludice, ea încă visează pentru câteva zile. Dar nu uita, personajele care apar în ludic sunt de fapt proiecţii ale dorinţelor ce încă sălăşluiesc în suflet, sunt reflecţii ale vieţii reale care tocmai s-a încheiat, pentru că în acest caz specific, vorbim de o continuitate a psihismului, trăirile interioare nu percep imediat sfârşitul. În definitiv moartea pentru conştiinţă este un fel de prăbuşire continuă, nu poate fi oprită şi nici dirijată... totuşi, în plin proces, mai pot apare pauze, adică visele ludice.
- Dumnezeule, dar visele, fie ludice, fie altfel, sunt necuantificabile, nemateriale, ca urmare ele nu pot produce consecinţe. Teoretic nu pot schimba viitorul pentru cei care trăiesc. Şi atunci, de unde a venit acest jurnal? Cum a fost scris şi mai ales când?
- Unde ai găsit jurnalul? Locul exact...
- În dormitor, pe fotoliu, lângă uşa care dă în grădină. Doar că uşa asta a fost închisă toată noaptea, iar în casă n-a intrat nimeni.
- Eşti sigură că nu era acolo şi înainte să te culci?
- Eu numai acolo lucrez... acolo citesc, e singurul fotoliu, singurul loc unde-mi place să stau. De aceea sunt sigură că aseară nu exista niciun jurnal, iar scrisul, nu încape îndoială, este al lui.
- Visele ludice pot produce efecte, numai că nimeni n-a reuşit o demonstraţie a teoriei...

.
. .

Jurnal, ziua întâi
Voi scrie despre o prăbuşire, o rotire pe care o simt ca o zbatere între ziduri de aer, între coloane aparent infinite şi nemateriale, mă lovesc de ele dureros, întunecat până capăt forma unui ghem de spasme fără sfârşit, fără şanse de supravieţuire. Şi totuşi conştiinţa îmi tresare în plină cădere, mă apropie atât de mult de Dumnezeu încât devenim unul şi acelaşi spirit, atunci când toate legile fizicii şi în general formulele logice cad răpuse în spate ca nişte redute neimportante. E vorba despre o prăbuşire existenţială, tăcută, îngheţată care sapă o brazdă sângerie şi adâncă în cer, în cădere se loveşte sufletul de trup ca o limbă de clopot, fiecare secundă deschide noi şi noi genuni, iar eu... eu aştept ca următoarea cădere să fie ultima... aştept descătuşarea de care se povesteşte, când spiritul se desparte de trup şi se termină cu toate suferinţele pământene, dar nu. Nu se sfârşeşte nimic. Spaima dilată senzaţii până când nu mai am loc să păcălesc viaţa, nu mai am timp pentru gânduri mărunte, nici pentru rugăciunea din urmă, cuvintele ard în cădere, nu mai rămâne decât prăpastia de aer şi golul din faţă, golul care se cască în jurul meu, atât de generos, numai că acesta se află doar în închipuirea mea, pentru că eu nu am cum să mai simt toate lucrurile astea. În definitiv căderea se rezumă la acceptare, dacă ai acceptat-o, nu mai e nimic de făcut. Aşa gândesc, iar în secunda următoare totul revine la normal, la ce consider eu că e normal.

Jurnal, ziua doi
...Şoseaua pe care înaintez e luminată de ploaie, drumul este plat, nici urmă de vale, de ziduri sau de căderi, în faţă orizontul se termină brusc într-un fel de mare, o apă întinsă atât cât poţi cuprinde cu ochii noaptea, o mare fără plajă, fără nisip pe care să te aşezi, doar valuri care se rostogolesc întruna, înaintează pe uscat ca să moară. Şi în drumul acesta plat şi cu mare fără plajă se petrec lucruri stranii, să îţi explic.

Ai văzut parcurile bucureştene, au tot felul de plante exotice cu frunze prelungi, deşirate, firave prin care poţi vedea în partea cealaltă. În afară de asta, mai sunt culorile, dacă priveşti prin aceşti arbuşti, al căror nume nu-l cunosc, vezi realitatea de dincolo în diferite nuanţe de verde, de galben, de roşu. Ei bine, într-un astfel de loc, într-o amiază de duminică, eu am văzut dincolo o fată îmbrăcată în roşu. Să nu-ţi închipui c-o să scriu acum despre vedenii sau alte prostii mistice, nu! Pentru că totul s-a petrecut aievea la umbra arbustului cu nume necunoscut. Şi asta deoarece fata chiar a ieşit din tulpina lemnoasă, a apărut dintre frunzele delicate şi exotice, s-a materializat din pământ dacă vrei ca o aducere aminte.

În definitiv n-a fost nimic spectaculos în toată povestea, pentru că fata era acolo de ceva vreme, stătea în iarbă cu rochia ei roşie, numai că eu am zărit-o abia când s-a ridicat. Şi crede-mă, n-am văzut niciodată aşa o fată dreaptă, subţire, într-o rochie atât de roşie... avea picioarele lungi, părul îi curgea la fel ca frunzele acelea ciudate, cu o tentă uşoară de roşu. Atât. Adică atât am zărit în prima clipă, apoi m-am aşezat în iarbă, într-o poziţie penibilă dar comodă şi de fapt nu mă interesa câtuşi de puţin cum stăteam în iarbă pentru că doar eu puteam vedea dincolo, invers nu. Şi o urmăream cu o curiozitate neruşinată, îi observam detaliile feţei, nasul mic, drept, pistrui abia vizibili, un bronz subtil de mare, apoi buzele i s-au lăţit într-un zâmbet ca o primăvară. Când a început să râdă au strălucit în soare treizeci şi două de piese domino, ba nu... treizeci şi două de bucăţi de zahăr cubic. Nu ştiu cui zâmbea, nu conta, important era să prind pe retină cât mai multe imagini, era esenţial, numai aşa puteam făuri vise mai târziu.

- Spune mai departe.
- Nu am ce, atât a fost.

Aşa am răspuns pentru că aşa am crezut atunci, că povestea se termină cu acel zâmbet, dar nu era adevărat. Iar lucrul acesta l-am aflat mai târziu, pentru că în momentul întrebării eram preocupat de altceva, ţi-am spus că vânam imagini de fată frumoasă îmbrăcându-se, aranjându-şi părul în oglindă, prinzându-l la spate, închizându-şi la sfârşit sandalele... imagini pe care le înmagazinam pentru la toamnă. M-a observat şi uite că se opreşte din treabă, mă priveşte amuzată, ochii îi strălucesc în contrast cu lumina de afară şi cafeniul acesta ascunde în el mirajul tuturor femeilor de pe planetă.

- Păcat.

Jurnal, ziua trei
Îmi întinde mâna şi plecăm, ieşim din dormitor pe coridorul lung şi întunecos, covorul adânc protejează casa de zgomote inutile, ne strecurăm în curte prin uşa de stejar, coborâm strada flancată de copaci înalţi, de garduri masive şi clădiri vechi, cochete. În centru căutăm străduţe tăcute, ştirbe, cu iarba crescută printre pietre ori direct din cărămizile caselor.

S-a îmbrăcat simplu, într-un pulover alb, mulat pe piept, pantaloni negri, sandale cu tocul plat şi jos. Când trecem pe lângă vitrine îi urmăresc cu coada ochiului mişcarea elastică de panteră, prind instantanee cu ea, ne ţinem de mână, de fapt de un singur deget şi mergem aiurea pe străzi, vizităm oraşul care se înserează, se pregăteşte de culcare ori de viaţa nocturnă, depinde direcţie din care priveşti. Printre blocurile de la orizont văd soarele la apus, o clipă, apoi gata, s-a întunecat de tot, luminile din vârful lampadarelor s-au aprins. O secundă s-a întors spre mine, cu fruntea aproape lipită de buzele mele, o secundă şi totuşi de ajuns să simt cum urcă ceva în obraji, ceva fierbinte, moleşitor, ochii mi se închid şi merg un timp sprijinit de un singur deget de fată în pulover alb.

Jurnal, ziua patru
Pe urmă a venit noaptea cea lungă, de fapt mai multe nopţi unite, neclare, ca nişte sfere negre şi uriaşe peste visele mele. N-am mai ştiut de zile, de ore, aşteptam să-l aud pe băiatul cu ziare cum îşi strigă marfa în fiecare dimineaţă, căutam să prind gălăgia vrăbiilor, vuietul maşinilor... Nu se întâmpla nimic din toate astea şi totuşi ceva se producea, pentru că eu stăteam tăiat în două jumătăţi egale, categorice, cu margini lucioase, alunecoase care se respingeau de fiecare dată când conştiinţa le trăgea aproape. Două jumătăţi care gândeau separat şi totuşi împreună. Simţeam cum plutesc oscilând între maluri masive şi drepte, inabordabile şi mai era căderea aidoma unui leşin necontenit în care mă rostogoleam, mă regăseam, mă pierdeam mereu şi mereu.

Imagini halucinante ale prăbuşirii lunecau aidoma unei presimţiri, marea, parcul, arbustul, rochia roşie... toate îmi treceau atât de repede prin faţa ochilor, apoi se topeau într-o tristeţe fierbinte dincolo de linia unui zâmbet nelămurit şi nerevendicat. Efortul de a scoate la iveală zâmbetul mă epuiza şi totuşi trebuia să-l clarific, scormoneam în mine îndelung, nu-l desluşeam cu toate urmele păstrate în interior, urme negestionabile pe care le preţuiam. Până la urmă era vorba doar de o lucire umedă a dinţilor dintre buzele întredeschise, de capul lăsat uşor pe o parte, clătinarea părului, privirea furişată scurt prin filtrul şuviţelor rebele. Şi uite cum imaginile acestea se închid într-un fel de sfere străvezii aidoma picăturilor de apă rămase după topirea fulgilor de zăpadă, sfere ce reflectă cerul alburiu pe care eu, în căderea mea, nu am cum să-l disting şi nici să-l preţuiesc. Instictiv şterg picurii săraţi care-mi tulbură vederea, dar gestul rămâne suspendat într-o plasă fină care mă strânge tot mai tare până când rămân prins într-o cădere ca o punte ce leagă trecutul incert de viitor.

Jurnal, ziua cinci
Zâmbetul a reapărut mai târziu, când nu mai speram nimic, mai viu ca oricând, a venit atunci când s-a iscat adevărata ninsoare, zâmbet trist de fată frumoasă, zâmbet ca o despărţire necesară care îmi împarte din nou trupul în două maluri inabordabile. Şi iar simt acceptarea ca pe o amintire străină, nopţile fac din nou alianţe, certitudinile se clatină precum hamacele marinăreşti pe vapoare, iar zăpada îmi acoperă ochii injectaţi de concentrare, plini de zâmbetul pe care atunci nu l-am înţeles, n-am ştiut cui aparţine, dar pe care l-am priceput mai târziu, atât de târziu încât nici nu mai credeam că face parte din povestea mea.

Jurnal, ziua şase
Se întâmplă ceva! Fata de dincolo de arbust mă simte, mă priveşte, în lumina ochilor ei îngustaţi de atenţie observ alergând umbre, versuri, caiete, motoare... ochii rămân mai departe îngustaţi, neumbriţi şi căprui priveşte! tocmai se întâmplă o minune în acest parc bucureştean. Ţi-am spus, cele două părţi ale aceluiaşi loc sunt despărţite de timp, într-o parte frunzele arbustului, în cealaltă tulpina, n-am auzit niciodată poveşti în care aceste două sfere să-şi unească coridoarele astfel încât să se poată vedea, să se poată destăinui.

Jurnal, ziua şapte
...Conduc săpuniera verzuie, nu mai ştiu cine a comparat maşina mea cu o săpunieră, o conduc pe străzi necunoscute, mă dirijează ceva sau cineva despre care nu pot scrie pentru că nu ştiu cine este. Aşa că mă las împins pe o stradă îngustă, protejată de copaci înalţi, umbroşi, cu case masive de o parte şi de cealaltă, cu porţi de fier încuiate, e linişte... O linişte care a venit pe neaşteptate, eram în plin centru al oraşului Bucureşti, în plin furnicar, în zumzetul obişnuit de motoare şi brusc m-am trezit conducând maşina pe strada asta fără nume. Înaintez câteva minute, parchez între doi tei, încui portierele şi mă îndrept spre una din case. Poarta este descuiată, urc cele trei trepte de piatră, apăs un buton roşu, soneria nu se aude de afară, dar cineva cu siguranţă o aude pentru că disting paşi, nu-mi dau seama cum reuşesc să-i simt pentru că paşii sunt uşori, abia de ating covorul... în clipa aceea îmi aduc aminte. Cunosc casa, este acolo un coridor lung cu un covor în care ţi se adâncesc tălpile până nu se mai văd, în dreapta se află o cameră pentru musafiri, tot în dreapta altă cameră, apoi dormitorul cu ieşire în grădina din spate unde sunt flori şi mesteceni, iar mai încolo, gardul din piatră protejat de patru brazi uriaşi.

Uşa se deschide, nu se mai aud paşii de pisică, nu este nimeni pe coridor şi de fapt nu am nevoie să fiu condus, ţi-am spus, ştiu bine casa. Merg în dreptul dormitorului, înauntru lângă uşa din sticlă care dă în grădină este un fotoliu, în el stă o fată, citeşte. Vreau să-i vorbesc, să o salut, vorbele mi se prăbuşesc ca într-o fântână secată, se lovesc de margini, de stânci fără ecou. Mă simte, tresare, ridică privirea din carte şi zâmbeşte „De ce ai rămas în uşă? Vino...” Mă apropii, mă aşez pe marginea patului, o privesc. „Ţi s-au înecat corăbiile?” Îi caut privirea, nu reuşesc, ţine ochii în jos, spre carte, dincolo de carte, covorul cu desene cu zmei albaştri şi castele stilizate. Degetele i se frământă, caută aşa cum căutau altădată prin nisip scoici trandafirii care trebuiau păstrate pentru că purtau noroc. Linia gâtului îi coboară misterios într-un halat flauşat şi roşu, părul îi curge peste gulerul răsfrânt aidoma unor scântei roşiatice, în rest genunchii strânşi îi strălucesc mat, semnul acela din copilărie a rămas mic şi stingher ca o ciupitură de molie, amintiri care învăluie şi nu te lasă să respiri. Mă apropii şi mai mult, ea ridică ochii, simt o spaimă cum îi traversează privirea, nu mai zâmbeşte... mai departe, nu ştiu ce-a fost, m-am aşezat lângă fotoliu cu fruntea lipită de picioarele ei şi atât.

Sfere galbene şi roşii se ridică la cer, se ciocnesc, se unesc, se despart, gânduri scămoşate se agaţă de crengile mestecenilor din grădină, flutură în adierea de afară ca nişte drapele, ghearele brazilor îmi sfârtecă sufletul, scot din interior ce este inutil şi-l cos la loc. Extirparea doare, dar imediat îşi face loc senzaţia de linişte şi cald, mi-e bine la picioarele ei. Îşi plimbă palma prin părul meu, iar eu închid ochii şi câteva secunde nu mai gândesc la nimic. Presimt că vor veni cuvinte noi, străine, că după ce am urcat valul şi am ajuns pe culme va urma inevitabil o vale, o simt cum se apropie, mă aflu chiar la buza ei, urmează căderea.

Presimţirea se materializează în dezastru, ghearele brazilor se răzgândesc şi zgârie din nou pentru a nu-l mai prinde înapoi, operaţie de suflet neterminată, lăsată deschisă pentru totdeauna. De undeva se aude o uşă, se deschide - se închide, zgomot de paşi, ridic fruntea, mă ridic de tot, stau în picioare şi privesc în grădină prin uşa de sticlă. Sferele galbene şi roşii s-au risipit care încotro, au rămas simple baloane palide, vineţii, care se năpustesc pe fereastră şi dispar înghiţite de cerul alb-căprui, linia gâtului se îndoaie şi mai mult, dispare în gulerul răsfrânt de halat roşu ca o rochie din alte timpuri. În uşă stă un tip înalt, frumos, ca o reclamă la parfum bărbătesc, se holbează la mine ca la o vedenie... mă răsucesc şi zidurile încep să se învârtă, de nicăieri apar două maluri drepte, inabordabile, lucioase.

Camera se dizolvă prima, tipul ca o reclamă de parfum se freacă la ochi... urmează grădina, mestecenii, florile, sferele... portiera se descuie singură, săpuniera înaintează pe strada pustie, stradă flancată de porţi şi case vechi, cu pomi înalţi, umbroşi apoi totul se sparge în milioane de culori ca o vitrină uriaşă. Circulaţia pe Magheru este aglomerată ca de obicei, cineva claxonează insistent, semaforul dictează liber, înaintez sobru, mă regăsesc bolnav de indiferenţă. Între mine şi săpunieră se consumă lucruri mari, adunăm isprăvi extraordinare despre oraşe şi fete frumoase, despre rochiile roşii şi arbuşti exotici... isprăvi tocmai bune de povestit cândva.

.
. .

- După cum spuneam, visele ludice pot produce efecte... sunt o categorie specială de vise şi ele intervin exclusiv la om. Omul conştientizează că se află în vis, dar nu ştie cu precizie ce se întâmplă, este confuz. Nu realizează că a murit, că orice realitate s-a terminat pentru el. Rămâne un timp suspendat în ludic, iar subconştientul regizează, schimbă cursul visului funcţie de impulsurile lui voluntare. În ludic omul nu asistă ca simplu spectator la propriul vis, el devine regizor.
- Şi atunci se materializează... ne apare în faţă aidoma vedeniilor, iar noi devenim spectatori. Nişte fantome.
- Nu exclude ipoteza că în ludic conştiinţa omului călătoreşte oriunde, depăşeşte limitele cunoscute şi acţionează liber. Doar în ludic sufletele realizează contacte, schimbă între ele mesaje, cu alte cuvinte socializează cum facem şi noi în lumea reală.
- În teoria pe care o expuneţi, trebuie să accept aceste apariţii.
- Ele se vor termina de la sine, fantomele, cum le zici, vin şi pleacă. N-ai cum lupta coştient împotriva lor pentru că ele acţionează în cadrul unor vise, ca o succesiune de fenomene psihice care se manifestă involuntar în conştiinţa care se stinge. Iar apoi trăirea în ludic se consumă mult mai rapid, este o lume a ideilor dacă vrei să folosesc o expresie consacrată.
- Va fi şi o continuare a jurnalului?
- Nu. Cu certitudine, nu.
- Cum a apărut acest jurnal?
- Am spus, visele ludice pot produce efecte, numai că această teorie n-a putut fi demonstrată.