Povestea unei rochii roşii (2)

E ceva vreme de când încerc să deschid uşa, apăs pe clanţă, împing-trag, o simt cum se opune, înţepeneşte, se zbate lemnul în spaţiul îngust cât îi permite mişcarea, uşa rămâne în continuare închisă, blocată ori încuiată pe dinăuntru, iar de cheie nici nu se pune problema, nu am şi nu-mi amintesc să fi avut vreodată. Ba da, într-o noapte, mai de mult, am ţinut-o în mână. Era o cheie argintie, veneam de la mare, râdeam amândoi, aveam mâinile pline cu bagaje, fusese o plecare neplanificată, doar cu hainele de pe noi şi cu o sacoşă de la Billa în care aruncasem costumele de baie. Cum să-ţi spun... am simţit amândoi că trebuia să vedem marea, trebuia... înţelegi? era esenţial pentru noi să o atingem, să facem baie, se anunţase o apă extraordinar de caldă la 2 Mai şi la Vama Veche. Când am revenit nu mai aveam loc de pachete, eram copleşiţi de câte amintiri strânsesem în două zile, le înghesuisem în tot felul de pungi, abia le mai ţineam în mâini, o parte îmi atârnau mie de gât. Atunci ea a lăsat jos un bagaj şi mi-a arătat cheia argintie, n-am observat de unde a scos-o şi nu am acordat atenţie lucrului ăsta, în mintea mea eram convins că această casă nu avea cum să fie vreodată încuiată, chestie de principiu. Am luat cheia din mâna ei şi am descuiat.

Acum sunt singur în faţa uşii, n-am cum să deschid, în cele din urmă renunţ, o las în toanele ei de lemn de stejar, dau ocol casei, mă uit prin fiecare fereastră, holul nu-l văd, n-am cum, ţi-am spus că este întunecat şi lung cât toate camerele la un loc şi nu are niciun geam spre curte. Prima încăpere e pustie, luminată doar de o lampă de veghe pe care o folosesc şi eu atunci când citesc noaptea, să nu deranjez, următoarea încăpere nu conţine nimic despre care să-ţi povestesc, abia dormitorul, el este altceva şi o să vezi de ce spun asta. Spaţiul lui restrâns cu patul dublu, un fotoliu şi o bibliotecă lipită de perete este un fel de cameră a poveştilor, nu mi-ar ajunge o viaţă să-ţi spun câte s-au întâmplat aici. Bat uşor în fereastră cu degetul îndoit, dinăuntru se aude o muzică lentă, un cântec în surdină. Ascult melodia, nu o recunosc, din palme încropesc o pâlnie în continuarea urechii, o lipesc de geam, caut să înţeleg de unde vine muzica spectaculoasă şi tristă până la depresie, privesc iarăşi înăuntru. O carcasă de CD este aruncată pe jos, pe ea stau laolaltă o chitară stilizată, o vioară, un flaut, pianul... nu ştiu unde au încăput toate instrumentele astea pe o simplă copertă de album, cuvintele însă nu le disting, nu ştiu cine cântă. Ochii răscolesc prin lucruri cunoscute, o zăresc în pat, doarme lipită de perete, strânge ca de obicei o pernă în braţe, cu părul revărsat într-o cascadă de foc, şuviţe mai subţiri şi mai groase ca nişte şerpi care se odihnesc peste tricoul alb, subţire şi promiţător, blugii negri, strâmţi, munciţi, picioarele lungi i-au rămas lipite într-o falsă încordare.

Şi chiar acum, în clipa asta fata se mişcă, tresare ca într-o zbatere bruscă de vis, ori poate mă simte cu adevărat, pentru că uite, se răsuceşte şi-mi face loc să mă aşez pe marginea patului, faţa ei somnoroasă caută să scape de şuviţe rebele, nu poate vedea din cauza lor, ochii se dilată căprui şi adânci, cuprind în lumina lor întreaga cameră, mă caută, mă cheamă, mă acceptă indiferenţi la reticienţa pe care au manifestat-o până atunci uşa, fereastra şi zidurile casei. Se strânge în vârful patului cu genunchii la gură, braţele în jurul genunchilor, părul de jur-împrejurul ei ca o aură incredibilă, flăcări plutesc la aceeaşi distanţă, mereu, are pe mână un ceas pe care nu-l ştiu, încerc să observ ora, minutul în care mă primeşte aproape de ea.

- Mă voi vindeca vreodată?

Nu înţeleg despre ce boală vorbeşte, este atât de frumoasă, de tristă şi de alintată în trezirea ei de acum... aşa ceva nu poate fi bolnav, nu are cum şi apoi, priveşte, toate se află la locul lor, nicio boală nu roade precum cariile de interior. Şi totuşi ceva ar fi, pentru că există boli de care nu poţi să te vindeci... uite, dacă se referă cumva la păienjenişul de riduri ascuns în suflet, de el nu va scăpa. Poate doar să-l ascundă sub tot felul de cunoştinţe noi, de pretenţii, fenomene atmosferice ori de vacanţe extraordinare, numai că ele odată şi odată tot se termină şi la sfârşit vine ploaia de toamnă, ploaie aceea rece care spală pavăza şi gata, te redescoperi aşa cum eşti în realitate, în fiecare dimineaţă, ca acum, înainte să mă chemi.

- Nu are ce să se vindece.

Şi imediat făcu un gest pe care doar ea ştie să-l facă, un gest simplu, decis, iar părul i se lungeşte ascultător pe spate, pe tricoul alb, îşi pleacă uşor capul, mă priveşte atentă, mă fixează ca şi cum ar putea afla secretul întregii omeniri şi asta numai din lumina ochilor mei albaştri. Iubito, sunt lucruri pe care nu le vom ştii cu adevărat niciodată, eu m-am obişnuit cu asta, nu mai caut nimic extraordinar, poate doar liniştea, dar şi aşa, mi se pare normal să n-o găsesc. Ştii ceva... să-i lăsăm mai bine pe filozofi să caute secretele lumii, să dezvolte teorii, să scrie cărţi dedicate, noi să facem ceva simplu, omenesc.

Mă apropii de fată cu mişcări moi, de vată, am nevoie de atingerea asta, de mirosul şi buzele ei, mi-e dor de baia caldă şi cafenie a privirii ei, cu degetele îi ating nările subţiri, freamătă toată, este o femeie frumoasă, necăjită şi puţin înspăimântată de ce va urma. Nu acum, ce va urma după ce plec. Apropierea de care spun produce adevărate descărcări electrice, între noi se menţine un strat subţire de ozon ca un voal argintiu, un cerc de oţel care ne strânge, devenim captivi în acelaşi fenomen, imaginile se suprapun, întâmplările trecute se amestecă în prezent ca într-un vârtej de apă din care nu putem ieşi pentru că nu vrem, înăuntru avem tot ce ne trebuie.

Culoarea se transformă atunci când palmele încep să perceapă timpul, simt anii care au trecut şi ne-au traversat de atâtea ori lăsând în urmă riduri noi, necunoscute, aduse parcă de pretutindeni. În lumina asta nu o recunosc, nu-mi recunosc nici palmele, ochii, pomeţii, frunţile noastre nu mai sunt la fel, degetele caută indicii, îmi dezvăluie lucruri nebănuite despre noi şi despre timp. Desigur, tot noi suntem, chiar dacă realitatea nu mai seamănă cu amintirile înmagazinate în minţile noastre şi atunci închid ochii. Am crezut că nu am nevoie de ei, că mă pot bizui pe palme, pe vârfurile degetelor care descopereau noi şi noi universuri şi am greşit, nu trebuia să renunţ la ochi, dar asta nu am ştiut-o atunci... şi uite cum imediat cercurile de oţel şi toate culorile cunoscute se frâng, suflul lor mă împinge în aceeaşi obsesivă prăpastie, urmează inevitabil căderea, senzaţie deja cunoscută, comună şi aparent fără sfârşit.

*
* *

Îi ascult cum filozofează pe tema jurnalului meu, pe care habar n-am când l-am scăpat, nu ştiu cum a ajuns pe fotoliul ei în dimineaţa aceea, probabil căderea pe care o tot visez este de fapt leşin. Îmi amintesc destul de vag cum o priveam dormind, nu am bănuit nicio clipă o astfel de reacţie, s-a trezit, s-a ridicat în capul oaselor şi a rămas nemişcată cu jurnalul desfăcut peste mâinile care îi tremurau, se uita la el şi tremura. Abia mai târziu a început să citească, pagină după pagină, ştii ce e teribil? Că nu puteam interveni, aş fi vrut să i-l smulg din mâini, să-i strig reproşuri, femeie, sunt gândurile mele, visele mele, nu trebuie să le ştii tu chiar pe toate. Dar nu s-a întâmplat nimic, nu am putut s-o opresc, apoi m-am aşezat şi i-am urmărit reacţiile... Doamne, câtă spaimă şi neputinţă în gesturile ei, în mişcarea tălpilor goale pe covorul gros, căutarea hainelor potrivite, ieşirea din casă, graba. Ea, fata care a purtat într-o amiază de duminică rochia roşie de care ţi-am spus, fata pe care am văzut-o dincolo de arbustul acela ciudat, era acum topită de febră, avea fruntea şi obrajii fierbinţi, purpurii aidoma dealurilor cu livezi, toamna, în fuga ei ridica în urmă frunze roşii, galbene, portocalii răsucite de soarele cald, iar eu ştiam ce va urma. Ştiam ce-o să urmeze în fiecare detaliu şi nu puteam să-i spun nimic, nu aveam cum.

Mă ridic, vorba vine mă ridic, o urmăresc pur şi simplu, nu ştiu cum, ca într-un fel de vis color şi real, paşii o duc în oraş, la universitate, ţi-am spus că ştiu ce va urma, intră într-un fel de cabinet, un birou simplu, sărăcăcios cu miros de hârtie veche, acolo un bărbat citeşte o lucrare fantastică. Ridică ochii spre ea, fata îi arată demonstrativ jurnalul, îl aşează pe masă... mai departe ştii şi tu ce-a fost, o întreagă teorie despre visul ludic. Ies pe vârfuri, închid uşa cât de încet pot, la episodul acesta am mai fost, mă retrag în maşină, pornesc spre ieşirea din Bucureşti, mă opresc într-un câmp cu bulgări tari de pământ nelucrat, mă sprijin de tabla fierbinte a maşinii. Soarele luminează la apus peste câmpuri colorate în verde, galben, negrul pământului, cenuşiu de stâlpi înalţi în direcţia satelor, munţii, cerul, noaptea.

*
* *

Prima oară când ne-am despărţit... de ce te miri? normal c-au existat şi lucruri din acestea, ce credeai? Vezi tu, există unele ore când vrei să rămâi singur, când nu te mai interesează rochiile roşii, părul rebel dimineaţa, privirile încărcate cu dorinţe, pernele strânse în braţe, zâmbetul căprui, nu mai vrei să găseşti peste tot creme şi umeraşe, nimicuri de care te împiedici la tot pasul şi de care te-ai săturat până peste cap, simţi în orele astea că urăşti pe toată lumea şi atât. Să-ţi povestesc cum a fost.

Urmăream prin fereastră ultimele frunzele gonite de vânt, de ploaie, un fel de poveste cu stejari scheletici şi lucioşi ce străluceau negru într-o lumină difuză de răsărit sau de apus. Nu aveam idee cât era ora şi nici nu avea importanţă de fapt, habar n-aveam dacă trebuie să mă grăbesc sau pot lenevi în continuare.

Cu braţele îndoite sub cap stăteam în patul nostru, ochii fixaţi în albul tavanului, un alb care nu mai era de mult alb, pe alocuri avea tot felul de urme cenuşii de praf, prin colţuri pânze de păianjeni, din cei mărunţi îngroziţi de apă şi de ploile interminabile ale toamnei. Fereastra transmitea semnale morse, un ropot monoton şi continuu, din când în când pale de aer aruncau cu apă în geam. În cameră miroasea a femeie tânără, a deodorant, a cremă de mâini, şampon, cineva a stat lângă mine… ştiu cine, dar astăzi mă prefac că nu-mi amintesc.

- Plec!
- Aşa, pur şi simplu?
- Aşa, pur şi simplu.

Abia atunci am văzut ce face, luase din debara o geantă de voiaj, pe cea albastră, înghesuia acolo haine, prosopul cu motan dolofan, halatul roşu din bumbac, cele patru cărţi de care nu se desparte nici în vacanţe, tot felul de nimicuri, nimicurile ei. Se grăbea, îi era teamă să nu o întorc…

- Nu are rost.
- De ce?
- Pentru că vei merge până în staţia autobuzului şi te vei întoarce îngheţată. Te vei cuibări lângă mine, vom face dragoste...
- De data asta nu.

În clipa aceea i-am simţit hotărârea în glas, în tremurul vocii, uite, asta înseamnă câţiva ani buni petrecuţi împreună, ştii când poţi insista şi când nu.

Se întinde peste mine, ia maimuţoiul de pe raft, mascota cu care m-am obişnuit greu, sau mai degrabă nu m-am obişnuit deloc, pentru că avea capul prea mare şi noaptea felinarul din stradă lumina fix pe el şi mă speria când deschideam ochii. Încerc s-o cuprind în braţe, se dezechilibrează, cade peste mine, se răsuceşte şi se ridică imediat, îşi cere scuze.

E gata, îmbrăcată şi cu geanta de voiaj închisă. Mă priveşte din uşă, de fapt nu pe mine, se uită la mobilierul prieten, fereastra, lampadarul ce lumina în fiecare seară patul, televizorul, icoana, uşa dinspre coridor... Scoate două chei din şiragul ei, le aşează pe masă.

- Salut!
- Salut!

Urmăresc cum se strecoară din cameră în holul îngust, deschide uşa, o închide la loc, sunet sec şi atent, să n-o deranjeze pe bătrâna de vis-a-vis. Abia atunci sar din pat, cu nasul şi fruntea lipite de fereastră o urmăream cum pleacă. Ea ştie că-s aici, ştie! Va întoarce cu siguranţă privirea spre mine, trebuie c-o va întoarce… ultima oară.

Autobuzul schelălăie îngrozitor, pune frână, opreşte în staţie. O văd cum urcă, se închid uşile, pleacă, dispare în ceaţa difuză de toamnă şi atât. Mă aşez în pat, privesc holul, masa, cheile, cărţile mele, hainele mele… nu mai descopăr elastice de prins părul, perii, sticle înguste cu parfumuri exotice, umeraşe aglomerate şi agăţate neglijent de mânerele şifonierului.

Deschid ferestrele larg, aerul rece pătrunde în cameră, alungă mirosul ei, îl transformă în amintire, alungă ani de îmbrăţişări, râs, emoţii, tristeţi sau nervi. Ani din viaţa ei, a mea, a vecinilor, a patului, a tavanului alb-cenuşiu, a pânzelor de păianjeni.

Nu pot accepta despărţirea! Respiraţia mi se precipită, ochii mă înţeapă, transpir fără motiv în camera rece, tăcută, distantă. Închid ferestrele, mă lungesc în pat, mă învelesc cu pătura noastră de lână, împăturită în cearşaf albastru, mă dezvelesc la loc. Mă ridic, strâng aşternutul, deschid iar fereastra, deretic prin cameră, renunţ, arunc totul pe jos, îmbrac ceva la repezeală şi cobor la maşină.

Se lasă întunericul peste oraş, înotăm împreună prin aburul toamnei, călcăm pe frunzele proaspăt căzute pe străzi, pe trotoare, pe băncile din parc, gonim şi-n goana noastră de şofer nebun şi maşină verde ca o săpunieră, alungăm ciorile care aşteaptă croncănind ninsoarea. Gata, am ieşit din Bucureşti, lovesc cadranul ce arată benzina din rezervor, suficientă. Dispărem în ceaţa din ce în ce mai adâncă, ceaţă de şosea, de lacuri din nordul oraşului, aprind farurile, luminile se opresc oarbe la câţiva metri în zidul alb, mai alb decât tavanul camerei, reduc viteza, nu mai gonesc. N-am unde, eu nu am motive să mă grăbesc, timpul este de partea mea. Clipesc o dată, de două ori... suficient să alunec, prăbuşirea îmi aduce aminte de mine, de locurile repetabile, de profesorul deştept care are o teorie interesantă despre vise, sferele colorate se ridică din nou spre înălţimi într-o circulaţie neîntreruptă, un dute-vino permanent dintre cer şi pământ.