Povestea unei rochii roşii (3)

O vreme nu am fost singur. S-a întâmplat într-o amiază, pe când coboram Jepii Mici... ştii, mai demult îi urcam şi îi coboram aproape în fiecare săptămână, după aceea drumurile s-au rărit, nu mai aveam timp pentru munte. Desigur, au fost numeroase excursiile Buşteni - Babele şi retur, însă numai cu telefericul, mă bucuram de peisaje de la înălţime, fotografiam prin geamuri fumurii, plesnite de frig sau de căldură, căutam să ajung cât mai repede sus ori jos, mereu mă grăbeam.

Spuneam că s-a întâmplat într-o amiază, veneam de pe Platou, pe Jepii Mici, este acolo un drum abrupt, umblam pe creste, alergam în zigzaguri pe poteci sinuoase, urcam şi coboram văi mai mici sau mai mari, traversam poduri de piatră, dacă ai făcut Jepii, ştii ce vorbesc. Pământul roşu şi sfărâmicios de potecă îngustă, cu iarbă săracă şi pietre de toate culorile pe care ghetele normal că îţi alunecă şi derapezi, uneori te opreşti, alteori cazi într-un genunchi, te ridici, e ca în viaţă.

Sar de pe un smoc de iarbă pe altul, ca pe nişte insule rotunde şi grase, prinse direct de piatră, par locurile cele mai sigure, stabile în izvorul ăsta uscat de pietriş lunecos. În graba mea spre oraş sunt atent doar la drum, nu mă interesează detaliile, peisajele, oraşul din vale sau soarele la apus. Ei bine, chiar în clipa aceea, pe la jumătatea traseului, i-am auzit. Ca orice lucru straniu, s-a întâmplat atunci când m-am aşteptat mai puţin. A început ca o părere, o melodie ciudată, o iluzie, erau doar câteva voci limpezi pe tonuri perfect aliniate, apoi s-au înmulţit, melodia a prins consistenţă, era un cor nemaiauzit... mai mult nu sunt în stare să-ţi descriu impresia pe care mi-a făcut-o cântecul lor. Cert e că sunetele diluau muntele, îl schimbau într-o pictură abstractă unde culorile se combinau într-un fel de curgere, se amestecau întruna, iar ţie nu-ţi rămânea decât să bănuieşti locul unde începea lumina şi unde se termina pământul. Pentru câteva secunde, în jurul meu au apărut de nicăieri scaune masive, s-a conturat o sală somptuoasă de spectacol cu lambriuri şi lemn vechi, întunecat în loc de pereţi, în stânga mea stătea o fată într-o rochie roşie, asculta transfigurată cântecul cu braţele abandonate în poală, privea fix la corul de pe scenă şi nimic nu conta în afară de vocile acelea. Erau strânşi laolaltă, aproape înghesuiţi, bărbaţi, femei, copii care cântau, aveau tot felul de partituri în faţă, pe stative mai înalte, mai scunde... apoi vedenia s-a topit la fel cum apăruse. Muntele s-a reclădit, şi-a adunat crestele, cerul, potecile, smârcurile de iarbă... şi eu.

M-am oprit din coborâre, stăteam sprijinit în cotul cărării şi ascultam melodia, o vedeam cum loveşte în goana ei nebună peretele din piatră, pământul argilos al potecii, iarba se înclina sub greutatea vocilor. Nu-i vedeam pe cei care cântă, în munte nu există scenă sau săli de spectacol, desigur erau ascunşi de stânca după care dispărea cărarea şi crede-mă, nici nu-mi doream aşa mult să-i văd, era suficient să-i ascult din locul unde mă aflam. Cântecul avea ceva misterios şi sublim, urca pe crestele muntelui spre înălţimi, se lovea de stânci, cădea prin râpele ascunse de ienuperi şi iar urca, ajungea până dincolo de Caraiman, atingea cerul şi se rostogolea înapoi. Mă izbea la întoarcere cu puterea unui ecou multiplicat pe care îl cauţi şi îl aştepţi, de care nu te mai saturi, iar eu mă aşezasem dinadins în faţa lui ca o pavăză. Trebuia cu orice preţ să întorc melodia spre stânci, să aibă de unde veni înapoi, cântec fără instrumente care ţi se strecoară în suflet, lunecă din tine şi ia forma unor izvoare ce saltă peste pietrele cărării, adunând imagini deformate ca nişte cuburi cu muchii rotunjite şi culori repezi.

Faţa transpirată de efort, primea minunea fără urmă de încreţire, ca o apă adâncă, nemişcată, melodia mă înconjura cu mişcări luminoase, îmi recunoştea ridurile frunţii. Şi se lipise de mine ca o manta subţire de argint sidefat. Apoi s-a tras cu totul înăuntru şi a început să-mi modeleze sufletul, îl nivela ca pe o minge preţioasă, până l-a transformat definitiv într-o perlă care mă durea când zâmbeam. Târziu am conştientizat metamorfoza, atent la cântec mă sprijineam de marginea stâncii ca o scoică de recif, cu margini întunecate, dizgraţioase care ascundeau însă un miracol sidefiu la care poţi spera doar dacă spargi carcasă. Melodia curgea din mine mai departe, urca tot mai sus până umplea fiecare fisură de munte, îi depăşea şi ultima creastă ca să se arunce aidoma unei cascade uriaşe peste întregul platou de la Babele şi de acolo se pierdea în nori şi gata, dispărea. Adică aşa credeam eu că dispărea, pentru că din cer ecoul nu se mai întorcea, probabil intra în rai, iar raiul, precum ştii, nu are margini de care melodia să se lovească şi să vină înapoi.

*
* *

Ai fost vreodată în rai? Eu da. Aveam pe atunci o cameră albă, era multă lumină, aveam şi un pat uriaş unde nu trebuia niciodată să mă învelesc, uneori eram singur şi atunci o aşteptam să vină. Nu ştiam niciodată dinainte, la timpul cuvenit o simţeam cum se strecoară pe furiş, aşa îi plăcea, şi se lipea de mine. Fără mâini împletite, fără obraji atinşi, fără sărutări prelungi, ameţitoare, prevestitoare de poveşti, se lipea de mine şi atât. Îi simţeam respiraţia fierbinte, curioasă, privea prin fereastră dincolo de cer cu ochii ei mari, căprui, nu tresărea niciodată... în momentele acelea formam un întreg şi ea ştia lucrul acesta.

Vezi, e ca atunci când simţi că fata trăieşte câteva secunde doar pentru tine. Observam cum se destramă din aluatul ei de gânduri, dorinţe, speranţe şi se reface apoi la loc din petice, din firimituri ce păreau la prima vedere imposibil de unit şi lucrul acesta se produce pentru amândoi. E ceea ce se cheamă încredere în sine, în ea, în mine, ori cheful de viaţă, de joacă sau mai ştiu eu ce minune a vieţii, poate o bătaie în plus a inimii, poate chiar acea bătaie dăruită din suflet pentru o singură, unică şi fermecată clipă.

Spune-mi, ce trebuia să fac? Ce trebuia să scot din mine pentru ca ea să simtă că trăiesc secundele acestea doar pentru noi? Timpul dispărea, nu mai exista fizic şi orice ai zice, el oricum e format numai din nimicuri inutile, iar eu mă rătăcesc, pierd din mine bucăţi de eu, mă risipesc în aerul neconvenţional pe care-l respiram provocând vârtejuri ameţitoare care ne ameninţa cu poveşti despre căderi totale, în genunile imaginaţiei mele, pentru ca după aceea, să mă dăruiesc ei fără cuvinte şi fără gesturi inutile.

Şi cum se face că prin această pierdere de mine regăsesc spiritul ascuns, perla sidefie de mai târziu, spirit înfierat atunci de condiţii străine, în mijlocul unui eu aparent uitat, aparent pustiu. Uite cum, în aceste secunde, în loc să pierd, câştig enorm.

- Mă voi vindeca vreodată?

Cum să răspund la întrebare? N-am cum, pentru că vezi, sunt prea fericit în supunerea asta vie şi necondiţionată, fără arme defensive, fără bagaje istovitoare, nu... nu pot răspunde la întrebare.

Deodată ceva se întâmplă, intuiţia ei femnină tresare şi se recompune la fel ca înainte, eu într-o parte de arbust, ea în cealaltă. O văd cum se retrage încet, nu mai priveşte cerul, nu mai stă lipită de mine şi nici nu-i mai simt răsuflarea fierbinte. Zâmbeşte, coboară din pat şi mă întreabă din gesturi cunoscute: noi când pornim la drum? Nu înţelege sau poate înţelege mai mult decât îmi pot închipui că nu am chef să plec, să mă mişc. Nu vreau să merg mai departe, nu vreau să urc, dorinţa mea este să-mi las sufletul aşa, destrămat, liber, bucăţi de mine risipite în cerul acesta neconvenţional, imposibil de atins.

*
* *

Mă scutur, scap de amintire... mi se întâmplă din ce în ce mai des să retrăiesc întâmplări care au fost ori care vor fi, nu-mi dau seama când se petrec aievea. Îţi spuneam de un cântec, este ceva ciudat în muzica asta, se tot schimbă, vocile sunt vii, aidoma cârdurilor de păsări colorate care îşi iau zborul pe rând în mijlocul pădurilor tropicale şi transformă orizontul în vedenii albe, verzi sau roşii. Melodie ca o rochie de fată frumoasă, croită după tipare uitate, anume alese, care se mulează pe cer ca pe un trup de femeie, contur de lumină şi umbră, un cântec alunecos care părăseşte lumea fără întrebări inutile sau răspunsuri evazive.

Curiozitatea îmi dădea ghes, trebuie neapărat să-i văd pe cei care cântă, stau de prea multă vreme aici, în umbra potecii. Cerul îşi schimbă culoarea, primele lumini argintii deja clipesc deasupra, semnele nopţii. Iar eu mă hotărăsc, păşesc înainte spre cântec, nu ştiu de ce aveam senzaţia că întreaga poveste avusese un scop bine determinat, că îmi era dăruită în exclusivitate, poate pentru că melodia s-a schimbat atunci când m-am mişcat, devenise mai alertă, ritmată. Mă simţeam înnobilat de notele astea fantastice şi nu puteam să mai aştept pentru că nu mai aveam loc de ele, curgeau din mine se risipeau ca printr-un ciur şi nu vroiam. Îţi explic ca să ştii ce simţeam când am făcut pasul înainte, când am trecut de cotul cărării şi i-am văzut. Erau mulţi, aşezaţi pe bolovanii de pe marginea potecii într-un loc larg, un popas pe drumul Jepilor Mici. M-am trezit chiar în mijloc, în inima lor, pe acolo ducea cărarea, ca să merg mai departe trebuia să traversez cercul imperfect pe care-l formaseră, nu aveam cum să ocolesc.

Şi melodia s-a frânt brusc. Când m-au văzut şi-au îndreptat feţele spre mine şi au tăcut. Ultimele sunete încă planau peste munte, se distingea clar locul unde am întrerupt melodia, acolo cerul devenise sticlos. Cu toate astea nimeni nu părea mirat că mă vede, cu siguranţă eram aşteptat, ai fi zis că au cântat anume ca să mă transforme în scoică purtătoare de perlă, să se convingă că-n suflet mi-a crescut un sâmbure sidefiu, care uite, mă doare când îi privesc cum tac. Vor să-mi transmită ceva... da, sunt sigur că au un mesaj pentru mine, iar eu nu pot opune rezistenţă.

Se făcuse rece, aproape frig aici între stâncile din jur cu oglinda tăcută a cerului deasupra. Mă simţeam vulnerabil, lipsa cântecului şi a culorilor, îmi produceau lacrimi de neputinţă. Stăteam în mijlocul lor contrariat şi nedumerit, habar nu aveam unde mă grăbeam înainte să aud cântecul, spre care oraş coboram, nu înţelegeam de ce au tăcut, de ce mă priveau ca şi cum m-ar fi invitat să aleg, fără urmă de zâmbet, fără reproşuri. Nu, nu voi închide ochii şi nici nu voi clipi, vârtejul poate să aştepte, probabil am rupt fără să vreau o vrajă, le adusesem cumva o jignire prin simpla mea prezenţa aici, în mijlocul lor, dar nu eram de vină. Şi dacă totuşi greşisem, de ce nu mă priveau cu ură, cu dispreţ, nimic din toate astea... Lângă piciorul meu, la doi paşi, un bolovan era păstrat dinadins liber, iar ei, cu aripile lor enorme, sperau să îl ocup eu, să cânt cu ei, altfel melodia n-ar fi fost întreagă. În închipuirea lor lipsea o voce, fără ea cântecul ar fi rămas ştirb şi ar fi eşuat pe munte, nu şi-ar fi împlinit menirea. Dar locul rămânea gol, bolovanul vorbea cu perla care tocmai se născuse în mine, doar că eu nu vroiam să cânt, aveam treburi mai importante, urma să ating mâna fetei cu rochie roşie, să-i mângâi părul, să i-l trec după urechi, să o sărut şi să-i privesc ochii căprui. Ei n-aveau cum să înţeleagă cât dor îmi era de fată, nu aveau cum să ştie şi mă priveau cu aceeaşi fixitate ciudată, fără urmă de reproş ori de înţelegere, iar eu trebuia să aleg între lumină şi femeie...

Dar nu făceam nimic, nu mă mişcam de acolo, din mijlocul lor, nu puteam... la drept vorbind era ceva extraordinar să văd îngeri, nu oricui i se întâmplă astfel de lucruri. Uite-i, sunt în jurul meu, în orice direcţie aş întinde mâna le-aş atinge aripile strânse la spate, nu am crezut să fie atât de mari, blânzi da, ştiam că sunt buni şi blânzi, pentru că uite, m-ar fi putut forţa să mă aşez pe bolovanul liber, să cânt cu ei, dar nu o fac. Şi totuşi vor să-mi transmită un mesaj, sunt sigur. Nu ştiu cum or să facă asta, pentru că ei nu vorbesc, doar cântă şi muzica lor este un fel de chemare şi atât. Peste munte se lasă o ceaţă galbenă, imaginile încep să clipească neclar, simt că fac parte din poveste, mă alcătuiesc din tot felul de gesturi, în faţa mea apare oraşul, străzi, copaci înalţi, maşini, apartamentul meu. Când am înţeles unde mă aflu, era deja prea târziu...

*
* *

Ştiu, astăzi îl înmormântează. Şi tot astăzi voi trece peste pornirea pe care o am mereu în astfel de ocazii când caut tot felul de pretexte să fug ori să mă dau bolnav... azi nu se poate, nu sunt admise absenţele. Voi îmbrăca costumul cel nou, cămaşa albastră cu dungi albe, fine, voi purta singura cravată de marcă primită odată cadou.

Cobor scara, ies din bloc aproape târându-mi picioarele, le simt grele, prea grele pentru o zi atât de importantă dar e normal să nu-ţi facă plăcere treaba asta, mă îndrept fără grabă spre zona liniştită de la marginea oraşului. E timp suficient, de aceea nu iau maşina, merg pe jos. O greutate surdă, profundă îmi apasă sufletul, umerii, stomacul, o despărţire la care mă aşteptam de multă vreme şi totuşi uite că am fost luat prin surprindere. La drept vorbind, niciodată nu eşti pe deplin pregătit pentru o despărţire totală, definitivă. Nu-i soare, este o dimineaţă cu nori şi amintiri, dimineaţă confuză şi nenorocită, dimineaţa în care pentru prima oară am înţeles ce înseamnă ireversibil.

Văd poarta cimitirului, văd şi maşina neagră, cu uşile închise ce aşteaptă... nu ştiu ce aşteaptă, de ce a rămas aşa, ca un gând rău, ca o cobe. Lumea e rânduită cuminte şi cernută în spatele ei, ţigănuşii caută pe jos mărunţiş. Treaba se apropie de sfârşit, nu mai sunt multe intersecţii până acolo. Recunosc feţele celor strânşi, sunt prieteni comuni, nu credeam că vor veni atât de mulţi... O văd pe fata cu rochie roşie, acum este doar o pată întunecată, numai părul de flacără pluteşte peste hainele ei de smoală. E tristă, are ochii tulburi... şi i-am spus să nu vină, nu avea ce căuta la o înmormântare, e deprimant... dar cu cine să te înţelegi?...

O cutie lunguiaţă e ridicată pe umerii a patru bărbaţi, e prinsă în sfori groase şi aşezată pe două bârne ce scârţâie deasupra gropii săpate proaspăt. Oamenii înconjoară locul strâmt, sunt din ce în ce mai aproape, ca atunci când vor să-l mai reţină un timp pe cel deja dus, nu mai zăresc sicriul. Ştiu că are capacul aşezat într-o parte, să-şi ia lumea rămas bun de la mort. E trist când tot ce a însemnat un om, o viaţă complexă e redusă la un pachet din lemn uşor, la o groapă săpată la o adâncime fix de doi metri şi o lăţime fix de optzeci de centimetri.

Preotul începe să cânte ultima slujbă. Mă simt secătuit, sfârşit şi uite că mi-e frică să nu mă prăbuşesc, ar fi de-a dreptul penibil... Mă reazăm de un nuc tânăr, îmi lipesc fruntea de coaja lui, apoi obrajii, tâmplele. Din pământ se ridică fuioare de abur, învăluie crucile, oamenii, mortul... ai senzaţia că toate dispar fantomatic urcându-se spre înălţimi.

Cu faţa spre mine o bătrână priveşte de jur împrejur neajutorată, nu înţelege unde şi ce se petrece, nici eu nu ştiu exact. De fapt nici nu-i disting bine trăsăturile, nici pe ceilalţi nu-i recunosc îmbrăcaţi aşa, în negru, cu feţele astea albe, încercănate şi pustiite.

Preotul termină slujba, sicriul e suţinut acum de aceleaşi frânghii groase, bârnele sunt trase afară, aruncate alături, iar cutia de lemn coboară puţin câte puţin în pământ. Oamenii se agită, suspinele se aud mai tare, o fată ridică din umeri, vrea să spună ceva, renunţă îşi ascunde faţa între palme. O sprijină un bărbat înalt şi frumos ca o reclamă la parfum.

Primii bulgări se aud căzând greu, desăvârşit, florile sunt aruncate şi ele înăuntru, împletire de roşu, galben, negru. Mai multe nuanţe de negru...

Cineva împarte colivă şi bomboane cu vişine, lumânări aprinse... Nu am văzut la înmormântări să se dea bomboane cu vişine, poate îi plăceau mortului, îmi zic, în definitiv şi mie îmi plac.

Gata, asta a fost. Oamenii pleacă, nimeni nu-şi întoarce privirea spre mormântul neterminat, aşa trebuie. O fată plânge, e trasă spre ieşire de cineva, lângă ea plânge o altă femeie. Patetic şi prea lacrimogen pentru gustul meu... înţeleg, despărţirea e grea, omul cu care până mai ieri vorbeai, râdeai, te certai, azi nu-l mai auzi, nu-l mai vezi. Trebuie să te mulţumeşti doar cu fotografii sau cu visele de dimineaţă.

Rămân mai departe lângă nuc, n-am unde să plec, niciun program pentru astăzi. Urmăresc groparii cum îşi termină treaba, crucea este înconjurată de flori, de o coroană cu panglică albă. Uite că-s gata, îşi primesc pomana şi banii: ‘Dumnezeu să-l odihnească!’ atâta spun, se închină, îşi iau lopeţile şi pleacă.

Am rămas singur. Mă apropii şi eu de mormânt, e iarăşi linişte în cimitir, iar ceaţa densă mă cuprinde din toate părţile, fuioarele s-au unit într-o negură umedă ca o plapumă din lână grea. Începe să plouă mocăneşte, pământul sfârâie însetat, a fost secetă anul ăsta.

Culorile din jur dispar, nu mai simt greutatea care mă apăsa la plecare, acum e bine. O ameţeală cunoscută mă învăluie plăcut, mă învârt din ce în ce mai repede, împreună cu pământul, copacii, crucile se subţiază, se depărtează, toate rămân neclare în urmă, amintirile se şterg una câte una...

*
* *

Mă trezesc din nou în mijlocul muntelui, pe cărarea din Jepii Mici, stau lângă o piatră care luceşte slab sub lumina stelelor. De jur împrejur alte pietre, stânci uriaşe, albe, diforme. Nici urmă de aripi, de îngeri, deasupra bolovanilor nu clocoteşte nicio lumină ciudată, neînţeleasă, e întuneric şi atât. Ies din cerc, dintre stâncile de care îţi spun, urmez cărarea, îmi continui coborârea cu mâinile încrucişate la spate. Nu mă mai grăbesc, nu mai simt veselia dinainte, tristeţi neînţelese şi goale se surpă în mine din toate părţile, mă sufocă... e ca atunci când simţi că ai greşit dar nu ştii cu exactitate ce, probabil ţi-e cunoscut şi ţie sentimentul...