imaginea utilizatorului Virgil Titarenco

problema românilor

varza și stejarul

Cu cît trece timpul ajung să fiu tot mai convins de relativitatea lucrurilor. Și nu neaparat la modul postmodernist vorbind. Ci la modul simplu, comun. Adică sînt din ce în ce mai convins că nici o nenorocire nu este așa de mare pe cît pare și nici un succes nu este în ultimă instanță lipsit de efecte neplăcute. Lucrurile capată tot mai multă semnificație în contextul în care sînt privite. Și asta fără a renunța neaparat la absoluturi. De exemplu, observ tot mai mult un avantaj pe care îl am din cauza faptului că am plecat din România la mijlocul anilor ’90. Problema este că memoria noastră este ca un fel de palimpsest. Totul se înregistrează în straturi suprapuse peste aceeași entitate. Cu cît trăiești mai mult și vezi mai multe despre un loc sau un spațiu social, cu atît imaginile se suprapun precum în diferitele nivele ale stratigrafiei arheologice. Numai că noi oamenii nu putem privi în straturile noastre decît bidimensional, de deasupra, de cele mai multe ori. Și uităm că privim de fapt un palimpsest. Spuneam că privesc ca un avantaj faptul că am plecat atunci pentru că încă „știu”, pot rememora, cum era România înainte și imediat după ’89. Îi ascult pe unii oameni din România vorbind sau scriind despre asta și este clar că imaginea trecutului le este „contaminată” de multe elemente petrecute între timp. Îmi este din ce în ce mai clar că România și românii nu sînt nici atît de răi, inferiori sau nenorociți pe cît cred unii. Și nu sînt nici atît de extraordinari, valoroși și speciali precum cred alții. Este evident că România (și românii) au o problemă. Ceva nu merge neaparat bine. Deși nu există țări (și națiuni) pe lumea asta care să fie perfecte. Astea fiind spuse, probabil am fi încîntați dacă am putea fi cumva ca danezii sau elvețienii. Sau măcar ca cehii sau coreenii de sud. Mă rog, sînt convins că nominalizările astea riscă să nască iritări în unii dar sper să se fi înțeles ideea. Deci, întrebarea care se pune ar fi, cam care este de fapt problema? Sînt convins că există cam la fel de multe răspunsuri cîți români sînt pe lumea asta. Dar trecînd de prima agitație aș vrea totuși să propun un răspuns. Am impresia tot mai mult că românii, ca orice comunitate care încearcă să se coaguleze în ceva semnificativ pe planetă, au o lipsă destul de cronică. Și anume lipsa unei elite. Nu neaparat elită politică, deși din multe puncte de vedere se poate vedea și asta. Dar mă refer la o elită, adică la o categorie de oameni, de familii, de grupuri sociale, care să transmită societății (în general) atît imaginea de superioritate (în sensul nobil al cuvîntului) cît și de călăuză (leadership and stewardship). Și asta în orice compartiment al societății. Adică oameni pe care să simți nevoia să îi respecți și admiri, și în același timp să ai încredere să îi lași să administreze și să conducă societatea. Lipsa asta de elite (nu oameni care să aibă bani, nume și megafoane) ci oameni care să aibă caracter, curaj și competență (pe care să nu le vîndă neaparat pe bani, poziții sau megafoane) este aproape pandemică între români. Deși aș vrea să nu se înțeleagă că ar fi ceva rău cu banii, poziția sau magafoanele. Ceea ce este rău, este cînd ajungi să vinzi tot ce ești pentru ele. Și de fapt nu mai ești nimic. Decît o grămadă de bani, sau un titlu, sau un megafon media. Cu alte cuvinte eu nu cred că nevoia românilor este după un fel de elită de valori, sihastrită undeva într-o mănăstire sau în turnul de fildeș al unui academism sterp și rece. Nu. Mă refer la elita care stă în piața orașului și rămîne acolo o elită. O astfel de elită o poți imita, urma sau asculta. Oamenii normali nu trăiesc nici în mănăstiri și nici în oficiile răcoroase ale academiei. Oamenii normali trăiesc pe stradă, ascultă muzică rap și manele, stau la coadă, au un apartament vechi de patruzeci de ani și vor să își cumpere un Volkswagen. Ăștia sînt oamenii care au nevoie de elite. Acești oameni nu sînt imaginea unei mulțimi medievale făcînd pelerinaje și nici o turmă imbecilizată de comunism.
Așa cum spuneam, românii nu au prea avut norocul să aibă elite. Nici istoria și nici geografia nu i-au prea ajutat. În Transilvania/Ardeal elitele au fost în general decimate și umilite pînă la dispariție sub continua prigoană a imperialismului catolic maghiar și austriac. Muntenia a fost mai tot timpul mult prea mică și vulnerabilă ca să poată stăvili duritatea cu care poarta otomană i-a furat secole de-a rîndul copii elitelor și i-a îndoctrinat făcînd din ei ieniceri. Moldova, oricît de conservatoare și rezistentă ar fi nu a reușit să cultive o elită fiind mereu în calea tuturor migrațiilor estice și apoi victimă a tătarilor și a violenței cazace și țariste. Elitele sînt ca și pomii sau animalele de rasă. Este nevoie de timp, generații, ca să le dezvolți. Iar ca nenorocirea să fie deplină, pînă și bruma aceea de elită, mai mult sau mai puțin valoroasă, apărută după unire, întemeierea regatului și marea unire, a fost măcelărită în teribilul deceniu 50.
Spuneam că nici geografia pentru că, oricît ar fi de paradoxal, Carpații, cu care ne identificăm atît de mîndri, au fost nu numai o cetate în care ne-am ascuns și protejat ființa națională, dar au fost și o barieră naturală redutabilă în calea unirii noastre ca națiune mult mai devreme. Imaginați-vă cum ar fi arătat istoria dacă regii maghiari, sau imperiul otoman, sau tătarii, sau rușii, s-ar fi confruntat în evul mediu nu cu țărișoare fragile și sărace ci cu un regat de dimensiunea Poloniei sau Angliei. Probabil că alta ar fi fost istoria și am fi avut și noi regii noștri, familiile noastre nobiliare, universitățile noastre medievale, limba noastră literară și elita noastră istorică. Dar a fost greu să treci Carpații. Și pentru dușmani dar și pentru noi. Am știut totdeauna că sîntem un neam. Dar nu am fost o țară.
Dar să lăsăm văicăreala. Acum este 2012, sîntem la peste 20 de ani de la ’89. Evident este puțin cam pretențios să te aștepți la prea mult în 20 de ani. Și apoi... sîntem în 2012. Este clar că este mult mai dificil să conturezi elite în postmodernism. Există mult prea multe repere, metanarațiuni, etc. A te refugia în „colb de cronici” sau în spiritualități de sezon nu este nici asta o soluție. Credința mea este că, deși este greu, în timp de pace și cu răbdare lucrurile se vor decanta în mod normal. Faptul că românii pot călători și pot fi influențați de alte societăți și spații culturale sînt și acestea un lucru favorabil. Este mult mai folositor să înveți de la alții decît pe propria piele. Se poate sări mult mai ușor peste etape dacă ești dispus să înveți din greșelile altora.
Evident însă o elită care să manifeste atît caracter cît și curaj și competență, nu este ceva ce poate apărea peste noapte. Dar nu este nici imposibil. Românii au foarte multe calități. Și asta nu vine de la mine și de la patriotismul meu inflamat. Ci vine din observațiile pe care alții, ne-români, mi le-au împărtășit privindu-i pe români. Cîndva un amic american îmi spunea: românii sînt foarte harnici și talentați dar să te ferescă Dumnezeu să îi pui împreună. Vă dați seama cît de amuzant a sunat o astfel de declarație în gura unui om care nu știa nimic despre istoria sau cultura românească. Dar lucrase cu suficient de mulți români în afara României. Această dificultate de a „lucra împreună” își are originea în vechi invidii și suspiciuni dar își are originea și în incapacitatea de a urma un leader, incapacitate care de fapt își are originea într-o perenă lipsă de respect față de elite. Pentru că de fapt un om se lasă condus de alt om fie pentru că are încredere în el (și în caracterul lui) fie pentru că se teme de el. Românii au oroare de autoritarismul tiranic (și bine fac). Dar nici nu mai au încredere în elite. Unii ar spune că asta poate fi un fel de aruncare a pruncului odată cu apa din covată. Și asta, așa cum spuneam, nu este poveste nouă. Fie că este vorba de faptul că nici un personaj nu este ironizat mai mult în basmele populare precum popa și dascălul (elita rurală), fie că este vorba de suspiciunea permanentă față de intelectual sau politician.
Concluzia mea este că, asemenea oricărei populații de ființe inteligente, societatea românească nu poate răzbi, ca să folosesc un neaoșism, fără o elită care să o inspire și să o energizeze. Astfel de influență nu poate veni de la șmecherașii plini de ghiuluri sau de la pipițele dezbrăcate de pe coperțile revistelor de o noapte. Și nici de la politicienii care nu cunosc concepte precum caracter, curaj sau competență. În alte societăți aceste elite s-au format în familii nobiliare și în dinastii capitaliste. Noi nu am avut șansa unor astfel de istorii. Sau chiar dacă am avut o brumă, a fost spulberată. Este clar că este nevoie de timp și de răbdare. Cum spune vechea zicală: Ca să crești o varză este suficient o vară. Ca să crești un stejar ai nevoie de o sută de ani.

Comentarii

chiar dacă merge pe căi bătătorite, textul tău, Virgil,

chiar dacă merge pe căi bătătorite, textul tău, Virgil, are calitatea că punctează un mare adevăr: lipsa elitelor. ( poate n-ar fi fost rău de menţionat elitele, tot ce s-a putut forma în 20 de ani iterbelici, decimate în puşcăriile comuniste).

trist pt. mine e faptul că generaâţia care în dec. 1989 avea 3-4-5 ani, calcă în politică, vertiginos, pe urmele "seniorilor".
Soluţia ?

cred că este un mare adevăr în acest text. soluția,

cred că este un mare adevăr în acest text. soluția, știm toți, este în trecerea câtorva generații pentru a se putea face o distincție clară între elite și pentru a se forma un spirit de apreciere a lor. dar asta nu înseamnă că nu avem și noi rolul nostru, noi cei din acest deceniu. totul începe cam ca a face curățenie în casă, apoi în afara ei fiecare... eu personal cred că, după cum adevărul istoric se află cam la 50 de ani după evenimente (desigur cu lipsuri, dar minime), tot așa în problema privită din unghi politic trebuie o perioadă mai îndelungată, pentru că vechile obiceiuri se schimbă greu.

în același timp, cred că există corupție la orice nivel și în țările care au o civilizație mai "evidentă", doar că nu este atât de transparentă.

personal îmi doresc să căpătăm inteligența de a ne promova ce avem acum mai bun. în orice domeniu. și este păcat că la PR avem încă deficiențe. totuși sunt altruist, deși fac parte din "generația de sacrificiu".

deocamdată atât.