I
Striga din bucătărie, având capul pe jumătate intrat sub chiuvetă. Nu tac, mă, nu tac! Apa curgea dintr-o singură bucată, prin ţeava spartă de un cot, prin care puteai zări şi resturi de mâncare. El îşi aprinsese o ţigară din foi, stătea picior peste picior pe o margine de scaun. Fuma. O privea din sprâncene, puţin încruntat, aşa cum era din naştere. Tăcea. Mutul perfect al dimineţilor ei.
El era pictor de suflete, ea balerină pe sârmă de lumină. Acasă erau căsătoriţi.
Se iubeau foarte mult. Ea ţipa tot timpul. El păstra echilibrul prin zâmbete pline de subînţelesuri. Trăiau în înţelegere deplină.
Se cunoscuseră într-un bâlci, cu şapte ani în urmă.
Ea, zicea el, era deosebită. Avea privirea, aia, de nebună, ochi frumoşi ca de bou, mers înţepat, comportament ideal pentru a-şi petrece o singură viaţă alături de o singură femeie.
El, zicea ea, era puţin misogin, atrăgător şi nesuferit. Perfect pentru a-şi duce zilele la bun sfârşit alături de bărbatul ales.
Se cunoscuseră la un bâlci. Ea vindea pe vremea aceea, la un chioşc, cârnaţi şi mici.
El se plimba zilnic prin oraş, în special prin bâlci. Căuta suflete. Îl chema Toma şi picta de mic copil. Prima dată începuse cu creta pe şosele. Rămas orfan, la o vârstă destul de fragedă, apucase să doarmă pe străzi. Era curajos şi fireşte mut.
Şansa vieţii lui fusese însăşi viaţa. Îl adoptaseră doi oameni cumsecade. Doi bărbaţi celibatari. Micuţul Toma descoperise dorul de părinţi alături de ei. Nu devenise criminal şi acesta era primul său merit. Alesese arta ca dar divin, coborât din ceruri, cum spunea el.
Nu înţelesese niciodată de ce dormea, la ora actuală, cu călimara de cerneluri la cap şi cu tuburile de vopsele sub pernă. E drept, dimineaţa, Maria se emoţiona foarte tare când găsea lângă ea tablouri vii colorate, fuziuni ale naturii aşternute pe cearceafuri şi perne. Atunci, o apuca un soi de fericire şi o vedeai cum se ridică în vârful piciorelor ca să danseze. Baletul era viaţa ei. Toma era, în schimb, chiar balerinul vieţii, în adevăratul sens al cuvântului. Dormea lângă Maria, noapte de noapte, îşi auzea culorile cum se împerecheau sub aşternuturi, două câte două, şi mereu tresărea când roşul se îmbina cu albastrul. Şase culori şi cu Toma şapte, şapte dealuri de lumină ducea Maria pe umăr, zilnic, către teatrul de păpuşi, acolo unde lucra.

II
Prima dată cumpărase doi mici de la Maria şi i se păruse zâmbetul ei atât de delicat şi de cinic în acelaşi timp, încât s-a simţit lovit ca de tren, cu picioarele retezate de la genunchi, cerşind îndurarea din privirea ei semeaţă. O vedea o mare înspumată, o vedea în valuri. Nu era de acord cu mirosul de cârnaţi, dar ce conta. Băuse între timp două beri reci iar mai târziu o conducea acasă.
Maria locuia în centrul oraşului, lângă biserica greacă. În spatele ei se zărea teatrul de păpuşi. Ar fi vrut să se angajeze acolo ca păpuşar, însă, nu i se oferise decât un rol vacant, de balerină pe sârmă. La acel moment refuzase oferta.
Au urcat scările unei clădiri vechi, ajungând în mansardă. El o fixa de ceva vreme mut, iar ea vorbea într-una fără să realizeze că în tot acest timp Toma tăcuse.
Când au ajuns în dreptul apartamentului, şi-au luat rămas bun. Ba, chiar ea, a zis adio, rămâi cu bine. De atâta uimire din partea-i, Toma s-a trezit cu uşa metalică închisă drept în nas.
Nu a comentat. Deja o iubea. Nici măcar nu se gândea dacă o s-o mai vadă vreodată. Ştia că o va găsi la bâlci, frigând cârnaţi.

III
Maria avusese o viaţă grea, amară. Părinţii ei se despărţiseră când ea avea nouă ani. Maică-sa plecase, atunci, de nebună pe străzi cântând imnul Franţei, dansând ca o balerină pe şosea. Îi striga, fără să se uite în urmă: Fata mea, tu să fii o balerină pe o sârmă de lumină! Te iubesc. Atât apucase să-i spună. Un tir dăduse peste balerină şi Maria o văzuse zburând spre cer. Făcea nişte piruete atât de încântătoare în aer. La un moment dat a râs, ducându-şi palmele la gură, a exclamat, ca un vaiet, pentru prima dată în viaţa ei, mirarea.
Aşa s-au despărţit părinţii ei. La zece ani, povestea colegilor ei de clasă, despre cum şi-au ales părinţii ei viaţa, fiecare sfârşind altfel, neţinând seama şi de viaţa ei.
„Tatăl era privitor de stele, îi plăcea să doarmă prin şanţuri şi să-şi bea viaţa. De mama, ştiţi, a fost balerină... „
Crescuse printre flori şi răsaduri. Crescuse alături de două mătuşi văduve. Educaţia şi-o formase singură, citind foarte multe cărţi pe care le împrumuta de la colegii săi de clasă. Mai târziu, terminase facultatea de teatru, ca specializare, păpuşar. Ideea îi venise cârpind şosete în fiecare zi pentru ea şi mătuşile ei. Banii pe care îi câştiga din răsaduri de roşie, ardei capia, ş.a.m.d, erau puşi deoparte pentru şcoală. După ce terminase şcoala, se angajase într-un parc de copii, ca privitor, la început. Îi trebuia experienţă pentru angajare în teatru, aşa că se gândise să facă practică pe stradă, să vadă ce-şi doreşte un copil doar dintr-o singură privire, să înţeleagă ce rol ar putea să joace ea, să impresioneze ca păpuşar un copil de patru ani sau, de ce nu, marionete. Ce cârpă, ce material să folosească şi căror personaje să le dea grai, cum vede un păpuşar lumea privită din interiorul ei. Dăduse interviu la un chioşc de ziare prima dată. Fusese refuzată pe motiv că în acea meserie trebuia să lucrezi cu hârtia, cu paginile de hârtie, iar Maria era păpuşar, folosea cârpa, în opinia lor, nu se încadra postului. A încercat ea să le explice că putea folosi şi cartonul ca material de rochie, etc., etc. dar i se răspunsese: „Da, domnişoară dragă, îl poţi folosi tot la dumneata, la teatru, dar nu la chioşcul meu de ziare. Aici angajăm oameni. Îmi pare rău.”
Atunci alesese mersul ca meserie. Zilnic trecea prin bâlci. Fotografia oamenii în mişcare. Într-o zi, însă, i se făcuse aşa de tare foame, încât, din instinct, fusese îndrumată de un fum delicios, spre o baracă confecţionată din lemn. Acolo se serveau mici şi cârnaţi la grătar. După zece minute ea, însăşi, vindea acea tocătură de carne, cu tot cu fum.

IV
Tresărise. Îl văzuse pe Toma aşteptând să-i vină rândul la mici. Acesta ţinea într-o mână un tablou iar în cealaltă o păpuşă din cârpă, cu care se schimonosea din când în când la Maria. Ea era topită după el.
- Ţi-am adus păpuşa asta. Sper să-ţi placă.
- Glumeşti? E o cârpă bună de aruncat sau de spălat grătarul ăsta de cârnaţi arşi.
El se întristă puţin, dar mai încercă încă o dată.
- Hai, că nu-i chiar atât de urâtă!
- Nu. Nu este. Acolo îmi păstrez eu viaţa. În păpuşa asta de cârpă îmi duc eu viaţa. Acolo sunt zilele mele lăsate de la Dumnezeu.
Apoi, plânse uşor. Atunci o luase el pentru prima dată de mână. Îi şoptise ceva la ureche. Un fel de poveste.

S-au iubit foarte mult. Nu era pasăre de văzduh pe drum care să nu se fi oprit din zborul ei şi să le întindă o aripă. Atunci, Toma vedea o lumină mare, o picta pe retină, apoi reflectorul se lăsa peste Maria într-un cerc. Era atât de frumoasă şi de mică, precum o balerină. Pe sârmă le dansa sufletul şi, de atâta emoţie, se îndoiau stâlpii de telegraf, în urma lor.

V.
- Ar trebui să reparăm şi noi chiuveta asta. Să chemăm un instalator.
Pauză.
- Ştii, dragul meu, directorul teatrului ţipa ieri la un regizor de poveşti. Ăsta îi tot spunea. Taci, domnule director, că nu mă pot concentra. Iar ăsta ţipa: Nu tac, mă, nu tac! Ca nişte copii erau!
Toma o ascultă puţin încruntat - aşa se născuse. Apoi se ridică de pe scaun. Fără să vorbească, se apropie de chiuvetă şi o mângâie gingaş, pe umeri, pe Maria.
Răsărise soarele la fereastră. Marele albastru, albul, maronul, portocaliul, verdele, ochii lui, rozul, viaţa, culorile lui Toma, erau proaspete în dimineaţa aceea.

Pe geamul de la bucătărie o balerină dansa pe un soare.