imaginea utilizatorului Sebi Şufariu

Românul modern s-a născut cu forcepsul

Nu știu de ce, atunci când mă gândesc la neamul meu, primul gând care îmi vine în minte e legat de o frază din „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Acolo, personajul principal, Ștefan Viziru, îi predictează iubitei sale, Ileana, că va îmbătrâni departe de țară, înconjurată de nepoți care nu vor înțelege o boabă din limba românească. Fraza lait-motiv m-a urmărit multă vreme și a supravețuit sub forma unui topos cultural chiar dacă în mai bine de două decenii punctele de referință legate de traiectul istoric al nației mi s-au modificat de câteva ori. Destinul labirintic al eroilor lui Eliade a căror dramă se întinde din perioada interbelică până după al doilea război mondial, este, la modul generic, traseul lăuntric al românului post-decembrist. Sinuozitatea nu este legată doar de migrarea peste hotare sau, mai bine zis, aceast exod este doar una din consecințele dezrădăcinării neamului. Pierderea unei identități, fie ea forțat și artificial construită de regimul naționalist-comunist până în 1989, a determinat începutul unei căutări cu sens de recuperare a unor valori considerate imuabile. Nevoia de siguranță cu elementele ei prozaice, cotidiene: casă, slujbă, hrană, pensie, etc, s-a împletit cu avântul spre cucerirea spațiului religios, interzis vreme de decenii unor explorări publice, realizate metodic. Samizdatul epocii materialist-dialectice a luat, brusc, forma unei avalanșe de publicații, conferințe, procesiuni, pelerinaje religioase, care au antrenat zeci de milioane de oameni și au sfârșit prin a plasa Biserica în vârful topului încrederii românilor în instituțiile publice. Deplasarea centrului de greutate de la autarhismul politic al perioadei de dinainte de 90 către perenitatea Bisericii a produs, cum era și de așteptat, un conflict între ideal și lumesc. Latura pragmatică cu efecte directe în plan social pe care teoriile lui Max Weber au impus-o în lumea vestică, respinse ab initio de către intelighenția ortodoxă românească, a rămas marea dilemă și marele neajuns al comunității. Din punctul meu de vedere, filantropia reprezintă recunoașterea unei nevoi și nicidecum rezolvarea ei. Asupra necesității acțiunii filantropice a Bisericii, nu mai are sens să discutăm. Problema care se pune este legată de faptul că filantropia ar trebui să se producă în păturile periferice ale societății, acolo unde statul chiar nu poate sau nu vrea, varianta a doua fiind cea de reținut, să rezolve probleme de ordin social. Ori la noi, societatea în ansamblul ei, tinde să aspire la un model filantropic. Situație în care nu s-ar produce decât înlocuirea statului generator de asistență socială promovat politic până prin anii 2000, prin cel filantropic cu iz ecleziastic. Între modelul socialist și cel capitalist, România aderă la un model sui-generis în care valoarea inițiativei liberale, în sens economic, nu mai are nici un sprijin sau se reduce la un minim propagandistic.
Întors recent dintr-o vizită de la părintele Iustin Pârvu, celebrul duhovnic al mănăstirii Petru Vodă, mi s-a întărit ideea că românii sunt mai debusolați ca oricând. Sute, mii de oameni, și nu doar ortodocși, trec zilnic, și mai ales în Post, prin chilia arhimandritului cerându-i să se roage pentru diverse probleme. Unele dintre aceste cereri vizează scopuri atât de pământești sau caută soluții la probleme atât de minore încât te și miri cum oameni în toată firea, unii dintre ei medici sau profesori, bat atât drum și cheltuiesc atâta energie ca să afle răspunsuri pe care propria rațiune le pote oferi la o sondare atentă. Rolul duhovnicului rămâne, în viziunea mea, legat în primul rând de problemele sufletești. De cele subtile asupra cărora ochiul nedeprins cu taina și rugăciunea nu poate privi. Și ca o consecință a sondării lor- o rezolvare a celor materiale, trupești. Pentru că așa cum spunea fiul filozofului Constantin Noica, monahul Rafail Noica: „Totul se leagă și se dezleagă în duh”.
Desigur, părintele Iustin are răbdare egală cu toți, deopotrivă, indiferent de natura cererii petentului. Exodul acesta la stareț este pentru mine echivalent cu cel de peste hotare. Cu diferența că cei care pleacă în străinătate par să fi renunțat total la ideea de spiritualitate, pe când cei care emigrează în propria lor țară se mai agață, în cădere, de aura unui venerabil călugăr...
Dar pentru că tot religia ne învață că de câte ori cădem, trebuie să ne ridicăm, neamul care vrea să supravețuiască e sortit să se ridice pe urma propriilor săi pași de cenușă. Și să înțeleagă că Dumnezeu i-a oferit, potențial, toate darurile de care are nevoie ca să-și împlinească destinul material sau spiritual. Iar a crede că Biserica, oamenii ei îmbunătățiți, oferă soluții la orice, fără efort personal, e o dovadă fie de credulitate, fie de lene. Totuși oamenii nu își vor depăși niciodată dihotomia trup-suflet prin vorbe goale. De altfel, chiar Iustin Pârvu îmi spunea că: „Nu îi poți vorbi omului despre Împărăția Cerului, dar să-l lași cu burta goală până acolo !”
Poate că într-adevăr istoria ne-a silit să accentuăm ca neam, latura epică a destinului. Însă aceasta nu înseamnă că nu suntem răspunzători, în parte, pentru fiecare faptă sau cuvânt mărunt pe care îl facem. Pentru că: „ De nu veți fi stâpâni pe cele mici, nu veți ajunge stăpâni nici pe cele mari ”, ne avertizează Iisus.
Oricât am încerca să punem eșecul nostru pe seama instituțiilor, omul, făptura micșorată cu puțin față de îngeri, cum spune psalmistul David, îşi poartă în el însuşi destinul glorios. După 23 de Sfinte Paște celebrate în libertate deplină, pomul nostru are roade mai puține decât am fi tentaţi să credem atunci când ne numărăm bisericile și catedralele. Credincioșii sunt convinși că dacă au contribuit, ceea ce e foarte normal să facă în fond, la înălțarea unui lăcaș de cult, e suficient pentru a se mântui. Că pot trăi apoi oricum pentru că ei și-au făcut datoria, și-au spălat păcatele pentru câteva generații. Trebuie amintit și faptul că unii dintre ei au fost milostivi din postura de șefi de instituții publice, deci tot pe banii noștri, ceea ce nu îi oprește însă să se considere ctitori și apărători ai valorilor creștine. Iar alţii, din ceea ce au furat, par bucuroși să dea înapoi, sub forma daniilor, în văzul televiziunilor, adică atunci când știe dreapta ce face stânga și viceversa. Iar poporul „crede și nu cercetează”.
Uneori am senzația că ni se potrivește, ca motto, tot un citat din Mircea Eliade.
„După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă, o viață care nu putea fi al lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată”.

Revistă literară: 

Comentarii

nu cred că suntem predestinaţi genetic spre ratare. aşa

nu cred că suntem predestinaţi genetic spre ratare. aşa poetic, filozofic, ideea e ispititoare...
ratarea nu e un dat ontologic, ci, de cele mai multe ori, poate fi determinată de conjuncturi absolut banale: mediu, educaţie, etc. dar şi de liberul arbitru al fiecăruia.
Iustin Pârvu şi ceea ce s-a realizat la Petru Vodă e un fenomen, în mai multe sensuri.
Biserica nu şi-a pierdut funcţia socială, nici nu ar avea cum, în cele din urmă şi participarea la slujbe, e o funcţie socială a Bisericii. dar, desigur, e vb de mult mai mult. Mura-n gură rămâne însă o mare problemă a a societăţii...

ar fi prea complicat sa ne ratam pe noi insine.

ar fi prea complicat sa ne ratam pe noi insine. probabil ii ratam pe altii, pe care am tot avut impresia ca i-am trait. o parte din noi va intelege candva asta si se va minuna. cealalta parte nu are nevoie de explicatii. nici aia cu mura-n gura nu mai prea functioneaza. prea ne-am inchis gurile si ne-am ascuns inauntru:) salutare om fain si ma bucur sa te citesc iar! zile bune!

"Atenție, în limba română nu există cuvîntul

"Atenție, în limba română nu există cuvîntul „predictează” și nici verbul „a predicta”." (V. T)

- cred că e vorba de o simplă compunere: a dicta + elementul de compunere "pre". Dex-ul nu dă cuvântul pentru că ar fi absurd să dea orice termen compus în această manieră. Consider totuşi că o variantă mai firească era mai nimerită, atâta timp cât noul termen nu aduce mai nimic în plus.

hai să fim serioși Adrian. tu vrei să spui că acesta

hai să fim serioși Adrian. tu vrei să spui că acesta este un argument? dacă ar fi așa atunci limba română ar fi ca engleza. am face cuvinte „noi” on the fly. dar, așa cum ți-o vor spune mulți pe aici, în limba română așa ceva nu este permis. cel puțin atîta timp cît există academia.
și încă ceva, se scrie „laitmotiv” și nu „lait-motiv”. tot în limba română.

Era o posibilă explicaţie, Virgil, nu un argument. Un

Era o posibilă explicaţie, Virgil, nu un argument. Un argument nu începe cu "cred", aşa cum am început eu primul com. Şi, după cum, cred, se poate înţelege din încheierea mea, bineînţeles că nici eu nu agreez asemenea construcţii... dar nu din motivul că limba română s-ar îmbogăţi astfel prea repede, ci din altele pe care, poate, le vom discuta altădată.

cîteva observații: - mă tem că autorul folosește aici

cîteva observații:
- mă tem că autorul folosește aici cuvîntul „topos” (care înseamnă de fapt loc comun în accepțiune literară) cam aiurea.

- „puncte de referință legate de traiect” este o expresie relativ ambiguă. de fapt textul e plin de formulări pretențioase dar care sună cel puțin confuz.

- iată și un exemplu: „ conferințe, procesiuni, pelerinaje religioase, care au antrenat zeci de milioane de oameni” - mi se pare nițeluș bombastic pentru o națiune de 20.

- ce ea aia „explorare publică, realizată metodic, a spațiului religios”? - din nou expresii pretențioase, dar cînd stai să te gîndești ceva mai bine la ele cam sună a doagă.

- plasarea bisericii și armatei „în vârful topului încrederii românilor în instituțiile publice” este una dintre cele mai rușinoase realități ale societății românești de după '89 de vreme ce amîndouă sînt instituții prin excelență ne-democratice. sper să se înțeleagă clar implicațiile sociologice ale unui astfel de fenomen. asta vorbește despre primitivismul unei societăți. mai poți întîlni fenomenul la țări islamice și la țări din america de sud. frumoasă companie ne-am ales.

- hai să fim serioși, nu există nimic „ideal” în biserica ortodoxă, ca de altfel în nici o altă biserică creștină din românia. sînt doar niște instituții care au la fel de mult interes politic și material ca orice partid sau companie comercială. cred că este regretabil să se confunde creștinismul sau hristos cu instituțiile religioase oricît de frumos coregrafiat au dezvoltat oferta de piață. sau oricît de mult și-ar dori unii oameni (poate chiar bine intenționați) să fie altfel.

- „Cu diferența că cei care pleacă în străinătate par să fi renunțat total la ideea de spiritualitate” - mi se pare atît de penibil sentențios la adresa a sute de mii de oameni pe care nu îi cunoaște autorul. nu este decît o veche temă ruginită despre cît de buni creștini spirituali români sînt cei ce rămîn și cît de materialiști vînzători de țară și trădători sînt cei care pleacă. nimeni nu mai crede în slogane din astea decît unii din generația mea (trebuie să o spun cu rușine) care au fost îndobitociți atît de pseudo-patriotismul ceaușist dar și (prin reacțe opusă și poate nu numai) de fanatismul patriotardo-religios de după 90.

- „pe când cei care emigrează în propria lor țară se mai agață, în cădere, de aura unui venerabil călugăr...” - asta îmi aduce aminte de un comentariu al lui cristoiu de pe la mijlocul anilor 90 cînd compara cozile la racla sfintei parascheva cu cozile de la caritas și spunea că numai într-o țară ca românia mai găsești atît de mulți oameni care sînt în stare să creadă în astfel de minuni. precum că te poți ruga la niște oase și ți se poate întimpla mare lucru sau că poți băga o mie de lei pe o parte și poți scoate zece mii pe cealată după o lună. e tragic cînd se ajunge să se confunde spiritualitatea și creștinismul cu evadarea din realitate și umblarea după tot felul de fantasmagorii. (ultima dată cînd am citit în biblie chestia asta se numea „profeți mincinoși”, dar mă rog, fiecare cu interpretarea lui)

- „Dar pentru că tot religia ne învață că de câte ori cădem, trebuie să ne ridicăm, neamul care vrea să supravețuiască e sortit să se ridice pe urma propriilor săi pași de cenușă.” - una dintre cele mai bizare fraze din text. ce religie și unde învață așa ceva? că cel puțin în biblie eu nu am găsit așa ceva. iar dacă autorul se referă la pocăință (metanoia), aia e cu totul altceva. a vorbi însă de ridicare, renașterea, pocăința unui popor, așa in corpore, e o temă veche și afumată și mă îndoiesc profund că poate fi susținută biblic. a fost de obicei o găselniță patriotardă vînturată de mulți extremiști de dreapta dar care, ca orice slogan din ăsta fanatic „ce e val, ca valul trece”. chestia cu „pașii de cenușă” mi se pare că sună ridicol. am crezut că nu se mai scriu smiorcăieli din astea.

- wow!! o altă expresie care m-a făcut să mă zgudui de rîs: „Iar a crede că Biserica, oamenii ei îmbunătățiți,”. îmi aduce aminte de aberațiile cu „omul nou” ale lui ceaușescu.

- „Oricât am încerca să punem eșecul nostru pe seama instituțiilor, omul, făptura micșorată cu puțin față de îngeri, cum spune psalmistul David, poartă în ea destinul glorios al fiinţei umane, pământ și duh.” - oare se vede tautologia acestei fraze care nu spune nimic? ...omul,... poartă destinul glorios al fiiței umane.... dar al cui ai vrea să îl poarte? pe al maimuțelor? asta pe lîngă faptul că, fie vorba între noi, acolo David, așa cum explică mai apoi autorul epistolei către evrei, nu se referea la om în general, ci la Omul Hristos Isus. eu zic să nu mai cităm din scriptură dacă nu ne pricepem. nu facem un serviciu nici scripturii și nici ideii pe care intenționăm să o transmitem.

- „ Credincioșii sunt convinși că dacă au contribuit, ceea ce e foarte normal să facă în fond, la înălțarea unui lăcaș de cult, e suficient pentru a se mântui.” - chestie care este fundamental eretică și periculoasă. nu are nici un suport biblic ci dimpotrivă nu face decît să perpetueze o instituție care îi manipulează.

- citatul din final, pe bune că nu văd ce legătură are cu chestiile de dinaintea lui (deși l-am citit cu atenție de mai multe ori). observ că autorul are o slăbiciune pentru eliade dar nu cred că a-l cita la început și la sfîrșit are vreun folos dacă citatul nu joacă un rol în înțelegerea textului. dar, mă rog, fiecare cu citatele lui.

Virgil, Spui că procesiune, pelerinaj, etc sună cam

Virgil,

Spui că procesiune, pelerinaj, etc sună cam bombastic pt o naţiune de sec. 20.
Sună sau nu, aceasta e realitatea. Înainte de 89 nu ştiu dacă aveau loc astfel de manifestări. Crezi că manifestărilor de acest gen le pasă dacă se întâmplă în veacul 20, 21 sau în evul mediu? Apoi, chiar tu pomeneşti pe undeva de un articol a lui Cristoiu în care acesta făcea referire la o astfel de procesiune.” ...îmi aduce aminte de un comentariu al lui cristoiu de pe la mijlocul anilor 90 cînd compara cozile la racla sfintei parascheva”...

“Bombasticul” acesta se întâmplă, de exemplu, an de an la Iaşi.
Tot pe acolo ai o afirmaţie denigratoare la adresa credincioşilor. “precum că te poți ruga la niște oase și ți se poate întimpla mare lucru” sau că poți băga o mie de lei pe o parte și poți scoate zece mii pe cealată după o lună. e tragic cînd se ajunge să se confunde spiritualitatea și creștinismul cu evadarea din realitate și umblarea după tot felul de fantasmagorii. (ultima dată cînd am citit în biblie chestia asta se numea „profeți mincinoși”, dar mă rog, fiecare cu interpretarea lui)
Lasă-i aşa ignoranţi, nu-i mai deştepta tu. Problema este că de fapt tu nu înţelegi nimic din ceea ce înseamnă creştinsmul. Cultul moaştelor, al icoanelor, fie că îţi place sau nu, face parte din religia noastră, nu de ieri de azi. A, că suntem oripilaţi cu toţii când vedem semeni de ai noştri care îşi scot portofelul şi îl ating de o raclă, asta e altceva. E vreun om normal care să aprobe aşa ceva ? Mă îndoiesc.
Dar să reduci totul la o propoziţie pe care am auzit-o de sute de ori, şi cu care probabil ai plecat din ţară, de genul celei de mai sus: “precum că te poți ruga la niște oase și ți se poate întimpla mare lucru”, e jenant. Asta înseamnă pt tine orodoxia? Citeşte-i pe Nichifor Crainic, pe Dumitru Stăniloaie, Rafail Noica, Nae Ionescu, Mircea Eliade şi alţii şi vei înţelege că ortodoxia reprezintă şi altceva decât ceea ce vedem la televizor. Ortodoxia e mai mult decât litania babelor şi a colivăreselor, a închinatului la nişte oase...Aşa, orice religie, confesiune are bizareriile ei care nu însemană decât un adstrat, un strat de suprafaţă pe care superficialitatea îl reţine cu satisfacţie.

Că tu ai un dinte împotriva Bisericii ca instituţie, e problema ta. Aşa cum a fost şi a lui Luther, kalvin, etc.
Eu nu-s apologetul instituţiei. Ca să fie clar. Dacă ai fi citit fără încrâncenare, ai fi sesizat unele nuanţe.

wow!! o altă expresie care m-a făcut să mă zgudui de rîs: „Iar a crede că Biserica, oamenii ei îmbunătățiți,”. îmi aduce aminte de aberațiile cu „omul nou” ale lui ceaușescu.

- ai fi râzând tu, e iarăşi problema ta. Pentru că nu ştii, îţi spun ceea ce nici eu nu ştiam în urmă cu ceva timp: călugării care înaintează într-o practică duhovnicească sunt numiţi “îmbunătăţiţi”, adică sunt consideraţi oameni normali care, într-o oarecare măsură, au reuşit să-şi îmbunătăţească condiţia umană prin practicarea ascezei, a rugăciunii, chiar a rugăciunii inimii- practică veche de secole în isihasmul răsăritean.
o sclipire de inspiraţie te-ar fi putut duce la o concluzie sau măcar la o premiză interesantă: de ce există acestă obsesie a omului nou ? de ce comuniştii ( dar nu numai ei), au proclamat omul nou? ca replică dată cui ?
confuzia ta are la bază convingerea că ortodoxia, creştinismul a folosit teme propagate obsesiv de comunişti. Fals ! comuniştii au vrut să construiască ei Omul nou, noul Adam pe care l-a promis Iisus, ca să dovedească că Dumnezeu şi religia e o poveste de adormit ţânci.
Ia-ţi râsul înapoi ! e fals !

- e aproape superfluu, cred, să mai precizez că “ ai căzut ? ridică-te! “, e unul dintre îndemnurile cele mai frecvente care se desprind din scrierile cu caracter religios. "Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu !" (Ez 18, 23). Aş mai putea căuta citate, dar sincer asta e ceea ce detest cel mai mult. Până la urmă eu nu-s predicator ca să vin să-ţi dau cu citatul în cap, dacă asta aştepţi. Ideea mi se pare prea simplă ca să mai aibă nevoie de argumente. Per a contrario: ai găsit tu undeva scris: ai căzut ? rămâi acolo !

Mai sunt. Dar acum, mă scuzi, e Joia Mare, mă pregătesc să fug din oraş , îţi doresc să ai Sărbători pline de pace ! Ca tuturor de altfel.

Preţuiri.

Silviu, mulţumesc de lectură şi comentariu. Mi-am

Silviu, mulţumesc de lectură şi comentariu. Mi-am amintit acum că am găsit în arhivă un text care se voia o replică la o poezie de a ta care îmi plăcuse. pt. că am uitat să o postez atunci, o voi face aici. sper să nu te supere.

pomul cebesere
pomul cebesere
e un pom fragil
cel mai fragil din livada cu vişini

dachin l-a văzut şi-a zis

la umbra pomului cebesere
am stat şi-am plâns
văzul care mi s-a dat
pentru că am putut să văd
şi atunci mi-am amintit

ce să fac cu binele
nu există decât în măsura în care există răul
ce să fac cu răul
nu există decât în măsura în care există binele
ochiul meu e setat pe cifre
în zile pare
vede bine
în cele impare
rău
nervurile lui îmi duc spre creier
imagini de pe care nu s-a desprins
de tot amintirea cuiva
ghicit deasupra pătuţului
vag i-am zărit demult
zâmbetul
l-am desenat o singură dată
semăna cu o fotografie de a lui chaplin

ce fructe face acest pom
cine le culege

cine ne culege pe noi silviu
uneori grăbit
sau poate la timp
chiar înainte de căderea brumei