pipăi falangele uscate ale mesei ținând în preajmă agenda cu vârfuri aurii
o simt plină de poeme deși nu i-am desfăcut lumina
uneori văd cum îi alunecă rochia în noapte tăceri de femeie frumoasă
nu știu dacă voi scrie vreodată în ea poveștile urșilor albi
îmi amintesc cum mi-ai dat-o apoi a intrat în mine un ritual al cascadelor
noi am făcut dragoste așa cum mozart compunea simfonii
dintr-o suflare fără ștersături fără ciorne așa cum ești tu
foițe de aur & tutun legate în piele neagră
te-am răscolit ca pe-un copac dând drumul vapoarelor de hârtie să zboare
de pe umerii tăi schimbam lămpile arse în cer ne aruncam în gol
ochiul meu de mână cu ochiul tău hrănindu-se cu lucruri fragile
genunchii de urdă devenind o minge rostogolindu-se prin clepsidre
și o iarbă înălțându-se peruzeu
doar timpul își frângea mâinile a neliniște sub masă
să arunce discul cât mai departe
corpul lui încordat de efort încălzind în palme genunchii noștri
nu știu de ce simțeam că ne va izbi de stâncă
ne țineam din ce în ce mai strâns de mână
să nu ne împrăștie figuranți fără contur pe uși diferite
așa se întâmplă când primim la masă umbre ce
ne vor șterge zâmbetul de pe buze firmituri interzise
vor trimite visul să decoleze din aburul locomotivei accelerând fără oprire
dacă nu vom reuși să coborâm acum nu vom reuși niciodată îmi spui privind discobolul

își frângea mâinile a neputință într-un decor interbelic...