noi eram copiii din carton ai planetei
căutam o redută în care să ne lăsăm pijamalele dragi
părinţii noştri erau mai tot timpul plecaţi de acasă
ducând cu ei la subsuoară păpuşi tricotate la război
sunt oameni obişnuiau să ne spună
dacă murim ne vom ascunde trupurile în ele
iar viermii vor amuţi
în lipsă de văz o vreme n-or să mai aibă ce să roadă la os
ni se înroşeau ochii de atâta plâns pentru că înţelegeam
ni se sfârşea chipul când priveam seara luna uscăţivă cum îşi întoarce feţele spre noi
boceam ca babele pierduţii pe front
de ce trebuiau să ne mintă

îmi doream un obuz din care să zbor de una singură fără trup

facem parte dintr-un scenariu prost coraline
tu nu vezi ce număr mare porţi la pijama
tu chiar crezi că ăştia ne iubesc
cine? mă întreba.
nu ştiam să-i răspund apoi tăcerea
veşnica tăcere în care se furişează laşul

...

(mai târziu)

un spânzurat mă privea de sus
cu ochii bulbucaţi scotea limba la mine
eu ce să-i spun?