nr. 11 în acest numar:   -  Te iubesc dus-întors -  mess -  absolute zero -  Colloque sentimental (Paul Verlaine) -  Poezia octombrie 2007 an II     Te iubesc dus-întors de paul blaj (yester) Cineva m-a bătut pe umăr conspirativ Şi mi-a zis încet: "umbră de noapte" şi acum mai cred că îmi strigai durerile pe nume, şi ele ajungeau cuminţi ocolind cu grijă ceştile, ceaiul aburind verde, cuburile de zahăr ce păreau zaruri, neputincioase zaruri pentru a schimba revenirea din nostalgie în jazz, aha , un soft jazz ce strănuta după o plimbare prin difuzoare, dacă vorbeam cu tine sau cu fericirea mi-era totuna, libertatea ne chema iarna la ea acasă, doi tineri vorbeau tinereşte, unul se întreba cum ar fi să-i facă lu’ mă’sa cadou un mormânt, am râs, apoi ne-a părut rău, numai trupurile iubite au nume, tot ce se desprindea de noi, lipeam pe frigiderul lui Moş Crăciun, rămânea un întuneric prietenos ca al genezei, rămânea bănuiala că vom muri după toate miturile, serioşi ca nişte eschimoşi în Manhattan yin și yang de Virgil Titarenco (Profetul) nici nu mai știu cum am ajuns aici deși e poate toamnă doamnă atîtea cuvinte spuse apoi renegate nu mai este parfum în clepsidră untdelemn nu mai e în pumnul de lut nu mai este lapte în scocul din ceruri pînă la marginea lumii nu mai e mult parcă am fi doi îndrăgostiți twenty one forever tîmpiți yeah forever tîmpiți atîtea războaie mînjite pe hărți atîta furie sublime-acuzații s-au oprit răpuși elefanții cu fețele lor risipite în nori am uitat și rime și ritmuri și rații e goală placenta părăsită de sori îmi place să văd cum parchezi mașina aiurea îmi place să mă scoți din sărite îmi place să mor ne-am strigat morții să iasă să ne-arate o cale o poartă un semn au tăcut telurice nații în același atavic blestem atîta timp irosit în armistiții de ceară cînd noi sîntem aceiași incendiul cuibărit în lemnul de om absolute zero de Claudia Radu (Marquise de Sade) Colloque sentimental (Paul Verlaine)  - traducere - de Cristian Vasiliu (cvasiliu)   Prin parcul bătrân, solitar şi tăcut Fiinţe de ceaţă se-ntorc spre trecut. Au ochii sfârşiţi şi cuvintele dor Zadarnic urnite de buzele lor. Prin parcul bătrân, solitar şi tăcut Fantome evocă trecutul pierdut. _Ţi-aminteşti vreodata extazul sublim? _De ce tocmai astăzi să ni-l amintim? _Prin vise şi inimă-ţi trece mereu Cu-aceeaşi putere numele meu? _Nu! _Zilele-n care, aglutinate, Gurile noastre cădeau? _Mda! Se poate! _Speranţele – mari şi cerul integru? _Speranţele mor şi cerul e negru! Ovăzul pe drumuri se-aşterne usor Şi noaptea înghite cuvintele lor. Textul tradus: Colloque sentimental (Paul Verlaine) Dans le vieux parc solitaire et glacé Deux formes ont tout à l’heure passé. Leurs yeux sont morts et leurs lèvres sont molles, Et on entend à peine leurs paroles. Dans le vieux parc solitaire et glacé Deux spectres on evoque le passé. -Te souvient-il de notre extase ancienne? -Pourquoi voulez-vous-donc qu’il m’en souvienne? -Ton cœur bat-il toujours à mon seul nom? Toujours vois-tu mon âme en rêve? –Non. -Ah! les beaux jours de bonheur indicible Où nous joignions nos bouches! –C’est possible. -Qu’il était bleu, le ciel, et grand, l’espoir! -L’espoir a fui, vaincu, vers le ciel noir. Tels ils marchaient dans les avoines folles, Et la nuit seule entendit leurs paroles.     Cantilène de Marina Nicolaev (Aranca) l'espace d'un instant est comme un sourire d’adieu le cœur isocèle dans la géométrie des mots un regard sur l'ossature d’une pensée parmi mes jardins réside l’ombre grêle d’une mélodie lointaine seul un souffle de volonté du roi fera voguer de prochains navires à l’ancre jusqu'aux pingouins du nord égarés dans les étuis de blanches forêts l’automne noirâtre effleure de temps en temps son minois perdu   mess de Lubov Doru (Doru Lubov) Guillén a ales să scrie doar poeme luminoase ca să nu ne încarce cu tristeţile sale îmi tasta ea ca să înţelegi lumea trebuie să-l urmezi pe Pound pe culoarele casei de nebuni îi tastam eu ce mă intrigă şi acum nonşalanţa din poza ei de avatar picior peste picior metric o poetă interbelică frumoasă cu ochii pulsând maree obosite   israel mon amie de Petre Flueraşu (Flueraşu Petre)   am despicat marea în patru nu mai există opţiuni tablourile scuipă fetiţe ucigaşe briciurile dispar în sângele nostru apropiindu-ne şi mai mult împrăştie sare presară benzină spune o replică inteligentă şi aruncă bricheta dă muzica mai tare doar aşa poţi să visezi nu suntem vinovaţi bătăliile aleg întotdeauna pentru noi uşile se închid şi cineva râde din spatele pereţilor învaţă să lupţi ar fi păcat să dispari fără să ştii cine s-a jucat pentru ultima oară cu inima ta... Poezia de Manolescu Gorun (Sixtus) Cine mi-a văzut faţa a orbit şi s-a pierdut în Infern Cine mi-a văzut doar vălul a înnebunit Cine mă vânează crede din când în când că m-a prins Mă întinde goală pe o masă de piatră începe disecţia apoi mă coase la loc fericit că mă poate clona îmbătat de identitate - mai nou - prin web-bâlciuri Dar zâmbetul meu sarcastic îmi celebrează absenţa O trecere prin Vicenza de grauenfels adrian (nepotul lui rameau) oroare în palme ţin numele tău despicat de pofte sau poate de ce mai găsim din noi panglica mătăsoasă a explicaţiilor apologetice suspine logic înlănţuite între ideal şi trezia din călătorii deandărătelea e inuntil să îmi spui cuvinte de dragoste nu le mai aud îmi tai urechile ca să te simt mai adânc e ca şi cum am vorbi învinovaţi neruşinaţi ca de o carne ce ar fi trebuit să urle pe masa măcelarului de copii înainte de Vicenza nu eram eu.. în fond e totul lavabil de pal emilian (emiemi) curtea de apel se înalţă din spatele tribunalului ca o boală de piele. cu fiecare metru de cer pe care-l înghite soarele curtea de apel se face mai hîdă. te uiţi la cele cinci etaje cu gura căscată te întrebi cui foloseşte mormanul ăsta de termopane şi aluminiu. mai bine s-ar face un cimitir pe verticală cu toate crucile de aluminiu o să vină o zi cînd pămîntul n-o să ne mai ajungă atunci vor luci deodată crucile dumnezeu orbeşte şi nu mai ia pe niciunul din noi. gardianul te scrutează de jos în sus de la vîrful pantofilor pînă la ultimul fir de păr. involuntar te uiţi şi tu la tine de la vîrful pantofilor pînă la ultimul fir de păr. sfaturi preţioase ai grijă la ce etaj cobori uşile se închid cu cartele magnetice liftul e la stînga camera 315 e pe la jumatea holului. în lift o judecătoare îşi aranjează părul pleacă pleacă lasă-mă-n pace. îi scapi un dumnezeu printre dinţi dumnezeu scrîşneşte în uşa automată a liftului. prin geam vezi coridoare lungi cu sumedenii de birouri ştii că acolo viaţa colcăie ca viermii pe o bucată de carne. colcăie viaţa măruntă a unora care nu există pentru cei din afară aşa cum cei din afară nu există pentru cei dinăuntru. vieţi mărunte patetice chiar ca mecanismele minuscule dintr-un ceas prea scump şi prea inutil vieţi inutile care par deodată utile dacă le ataşezi o cartelă magnetică. frigul îţi crapă dinţii tremuri ca nucul din faţa blocului în care boschetarii aruncă cu tot ce prind în mînă cînd îi răzbeşte foamea. nu mai vrei nimic. nici femei nici un loc de muncă bine plătit nici paşaport nici permis de conducere. vrei doar să ştii cîte zile mai ai de trăit poate aşa lucrurile care ţi-au rămas de făcut o să-ţi iasă puţin mai bine. * şi există o zi un oraş în care retrăieşti o bucată de viaţă cu frica unui elev care învaţă pentru teză. imaginile trec prin faţa ochilor ai vrea să se oprească apoi ai vrea să nu se oprească. ştii că te vei întoarce acasă unde vei da peste aceleaşi două farfurii aceeaşi porţie de tortellini pe care o mănînci de vreo lună aceleaşi ţigări fumate pe jumătate. ...................