nr. 3 în acest numar:   - eu, domnul Pa şi zmeul - Postmodernism versus New Age - sau invers - constrîngere poetică sau text după imagine impusă 15 - privind înapoi, spre femei, cu mânie martie 2008 an III eu, domnul Pa şi zmeul de Alina Manole (alma) când vine primăvara, domnul Pa şi cu mine mergem pe câmp să înălţăm un zmeu de hărtie. îl facem dintr-o parte lucioasă şi o parte lemn-oasă, ca pe cel mai iubit dintre pământeni, îi punem aripă coadă, un zmeu ca la carte, un zmeu de hârtie alegem un deal şi urcăm, aşa cum urcă orizontul, înfăşurat pe gleznele mele sau cum şosetele domnului Pa, desperecheate, prin toate lumile sale. apoi, domnul Pa, cu mine şi zmeul urcăm pe un deal dinainte stabilit. iar lumea atunci e univers de un epsilon.   domnul Pa îmi spune că domnul Pa din poezie e altfel decât domnul Pa din realitate pe când domnul Pa din poezie înalţă zmeie ca la carte pe când domnul Pa din realitate nu are zmei de hârtie nu are zmei de hârtie iubitul meu o să treacă azi pe aici, o să spună că iar am scris platitudini, iar acest lucru îmi va aminti de Peter Pan şi asta o să fie cam tot               Postmodernism versus New Age - sau invers de Manolescu Gorun (Sixtus) ....................... 1. PoMo şi New Age sunt două curente care, plecate dintr-o rădăcină comună, au ajuns să curgă ȋn sensuri contrare. 2. „Rădăcina” este noua „realitate” (nu mă ȋntrebaţi acum ce este „realitatea” – voi lăsa acest subiect pentru altă dată). Dictată de explozia infrastructurilor ȋn general: a transporturilor (aeriene şi terestre) dar, mai ales a „magistralelor telecomunicaţionale ” (tv, telefonie mobilă, internet). Care au ajuns să formeze reţele „globale” (fizice – transporturile; virtuale – comunicaţiile) ȋn plină expansiune. Rezultatul: o interacţiune dementă , contradictorie, pe toate planurile (religie, filozofie, artă, societate, economie şi ce-o mai fi). Ȋn „timp real” , adică ȋntr-un „timp” care se aproprie de „instantaneitate”. Instantaneitate ȋn cadrul căreia viitorul este absorbit ȋn acest „timpul real”; trecutul nu mai are timp să mai fi avut loc ; prezentul a devenit un fel de prezent continuu care se „schimbă” mereu fulgerător . Interacţiune căreia nu i te poţi sustrage prin „detaşare”. Şi ȋn care o serie de „tabu-uri” ţinute sub capac prin tot soiul de „cutume”, mai mult sau mai puţin să le zic „morale”, ale diverselor comunităţi, de asemenea, mai mult sau mai puţin „ȋnchise” pȃnă acum, dau dintr-o dată ȋn clocot şi fac să sară ȋn aer orice frȃnă. Inclusiv anumite „supape de siguranţă” specifice fiecărei comunităţi (condiţionări ale tradiţiei ca şi „cutumele”) prin care presiunile de orice natură se mai relaxau, cȃt de cȃt. Astfel, mai există doar două posibilităţi: fie, ȋn final, o dispariţie gen sinucidere (conştientă sau nu) , fie luarea unor decizii la fel de fulgerătoare ca şi schimbările „ȋn timp real” ale zisei reţele. Prin care să ȋncerci să supravieţuieşti. Dacă se poate la infinit , ȋntr-un astfel de prezent continuu ….ȋntr-o veşnică schimbare (ceea ce, evident, este o contradicţie ȋn termeni). ..... crepuscul asincron. partitură pentru singurătate şi orchestră de Adriana Lisandru (Sancho Panza) se face seară întunericul creşte puhav precum un edem şi iată nu mai ştim ce să facem cu noi ni se împleticesc orele mâinile ne devin prelungiri inutile le târâm dupa noi istoviţi – fâşii oarbe de carne şi sânge pipăind după zboruri. * Bogdan avea treisprezece ani de când se ştia din mâinile lui creşteau periodic tuburi lungi de perfuzii ca nişte vene imperfecte de înger ca nişte liane să te legeni de ele cu picioarele-n gol cu picioarele-n gol ţipând încet de frică încet să nu te audă nimeni nimeni nimeni încă două flacoane şi astăzi ajunge spunea alb asistenta cea albă doar două Bogdan sorbea urma de soare din geam îşi umezea buzele găsea mereu acelaşi gust de frunză uscată şi îmi povestea că la vară va merge-n Italia va înota în Mediterana îi va fi cald şi albastru va aduna scoici le va ţine mult la ureche şi fireşte îşi va pune o dorinţă despre care nu va vorbi nimănui închidea ochii apoi adormea cu palmele deschise spre cer. .......... constrîngere poetică sau text după imagine impusă 15 de Virgil Titarenco (Profetul) rosario y boo boo en su casa, east l.a. - graciela iturbide privind înapoi, spre femei, cu mânie de Dorin Cozan (francisc) Privind înapoi, spre femei, cu mânie am văzut demonii înfăşaţi în braţele lor, în găvanele ochilor am văzut rânjetul lui, cum înşirau viermi pe încrengăturile noduroase ale arbuştilor cum înaintau cu viermii cei verzi şi scorţoşi în pântecele lor atunci am izbit pumnul în pământ în pământul tău, ţara mea strâmtă, femeie amară, şi, în timp ce spinarea lui pârâia ca un şarpe lepădându-şi pielea, am zis în inima mea cu teamă şi mare cutremur: nefericită eşti tu, mamă a sângelui meu, mare maestră a celei de-a şaptea flori nefericită eşti tu, iubită a sângelui meu, mica mea floare de carne, dulcea mea rană deschisă nefericită eşti tu, fiică minunată a trupului meu, ruptă în două de dragoste căci am văzut în găvanele ochilor voştri luna şi soarele, am văzut lucind ca o spadă rânjetul lui. el taie în mine mereu, în tăcerea mamei mele, cu mâna iubitei mele, în patul fiicei mele, coama soarelui şi, dând capul pe spate, o trage înăuntru ...........   Colonelul Turbatu şi fizicianul ţicnit de Ionel Bostan (Giurgesteanu) Un transfer, la spartul târgului, de la un liceu la altul, trebuie că-i dubios din cale-afară. Şi zic asta pentru că, atunci când se apropie bacalaureatul, nu se mai trag sfori pentru mutări, oricât de bună ar fi o şcoală. Însă, trebuie să spunem că ne aflăm undeva spre sfârşitul anilor 70, iar la şcoala în chestiune miza absolvirii era una aparte: până şi ultimul absolvent primea repartiţie la uzina de vagoane pe lângă care fiinţa, pe un post de lăcătuş, strungar, frezor, electrician ş.a.m.d. ori la vreun triaj din oraşele „nod de cale ferată” din ţară. Într-un an-doi intra în partid, primea casă „la bloc”, urma cursul de maiştri, ce mai, ca ceferist, era un om făcut. Aşa or fi gândit şi ai lui Răduţ Pălălaie, când au decis, către sfârşitul clasei a XI-a, să-l transfere de la un liceu teoretic, dintre puţinele şi de calitate care mai rămăseseră pe atunci, la Liceul CFR. Acesta din urmă era frecventat aproape în exclusivitate de băieţi de la ţară (căminul şi cantina erau gratis), la materiile de bază învăţându-se despre rezistenţa la încovoiere a şasiului de vagon, repartizarea sarcinii pe osie, tampoane elastice, frâne pneumatice, gresaj, boghiuri, suspensii multiple, cârlige de tracţiune ş.a., într-un cuvânt: „meserie”. Disciplinele umaniste aveau o pondere mai redusă, fiind un fel de cenuşărese ale programei. Din adormirea cvasigenerală ce domnea prin clase doar profesorul de matematică te mai scotea cu câte o scatoalcă după cap. Şi asta pentru că Ţibuleac nu avea răbdare cu învăţăceii nici la predare, nici la ascultare. De scatoalce n-avea să scape nici Răduţ Pălălaie, deşi, de la o poştă, se vedea că ştie mai multă matematică decât cei pe care îi păstorea Ţibi de aproape trei ani şi care îi cunoşteau metehnele în amănunt – dese şi îndelungi întârzieri la clasă, jocul de cărţi, pe bani, cu ceilalţi „profesori” şi cu unul din securiştii târgului -, iar în ce-i privea: „repetenţi zero, dar nici un promovat necaftit!” Dealtminteri regretele pentru că acceptase transferul, de Ţibi erau legate. .................