nr. 4 în acest numar:   - epifania de primavară - Eu, când nu visez. Deirdre. - Nada - patologia webului și literatura electronică aprilie 2008 an III  epifania de primavară de Turbure Vlad (aalizeei) să nu plîngi Ksatriya chiar mama mea AniaLu mi-a prezis însoţirea cu îngerii iată-l pe acest fiu întîiul născut cocon iertător umbră toiagului meu cu lumina ochilor mei îi bat numele în piatră şi zic ce îngăduinţă mai mare decît răbdarea avută de ceară faţă de flacăra ei nu-ţi despleti părul acum nu mai e timp să-l tăiem pe resteie mai bine hai să credem că din podul palmei mele e doar un singur salt pînă la cer îţi aduci aminte cum spuneai odată ce gură frumoasă ai tu şi ce mîini prelungi parcă din altă lume să nu le împrumuţi nici măcar pentru rugă sînt aşa îndrăgostită de tine încît te iau de soţ cu moarte cu tot eli eli eli anghelia anghelia anghelia andalom gia gia gia siv onemo onemo ereium andalom andalom suflă-mă să nu mă sting nu am ştiut niciodată cum să te numesc puteam să te strig în o mie de feluri într-o zi însă am găsit un îndreptar cu numele tău – femeie era pe vremea cînd pe tine te istovea pînă şi un surîs spune-mi mă întrebai dacă te sărut pe buze o să crezi că sînt mielul care paşte locul tău de verdeaţă? ..... foto Lidia T. Eu, când nu visez. Deirdre. de Bianca Goean (Sapphire)   3. Eu, când nu visez. Dorm. Altă dimineaţă. Cu faţa îngropată în pernă, adulmec un miros greu, un amestec de busuioc şi coajă de portocală. Chipul din oglindă îmi e străin. Dintre toate chipurile pe care le văd în vise, al meu îmi este cel mai puţin cunoscut. Merg la Cafe de France, îmi iau un expresso dublu, mănânc un croissant cu zmeură. Stau la una dintre mesele de pe trotuar, e cald deja, îmi măsor respiraţia, îmi măsor şansele de a nu întoarce lupa înspre mine şi a descoperi crăpături filigranate în nisipul ud în care mă ascund. Apoi îmi cumpăr bilet de avion. Bag telefonul la loc în geantă, mă întorc spre casă, împachetez într-o valiză ce îmi cade în mână, plec. În urma mea, casa se face mai mică. În depărtare se aude un şoim. Mă întreb dacă ar trebui să scriu ceva. Există telefoane, îmi spun. Voi suna când ajung. Plaja albă, nisipul fin ca o sare. Awain, pielea lui fierbinte, ochii închişi. Tăcerea ridicându-se leneşă din apă. Visul acesta mă bântuie. Să fiu acasă, dar mai ales să plec înspre. Încerc să mă separ, dar nu pot. Ca un abur, dorinţa asta mi se caţără pe gambe, pe coapse în sus. Îi simt atingerea în locuri unde cândva mă înfioram de plăcere. Îmi strânge stomacul cu o mână uriaşă, mă cuprinde peste sâni până când nu mai pot respira. Aruncă rădăcini în mine ca un banyan, devine uriaşă, se ancorează ca împotriva tuturor uraganelor, creşte din mine până când îmi pierd fiinţa. Din tine nu poţi evada niciodată cu adevărat, îmi spun. Awain, gura lui numărând lacrimile de pe obrazul meu. Trasând rotocoale cu degetul lângă tâmplă. - Spune-mi, firele acestea mici, fine, de păr, de pe lângă tâmple, sunt ale mele? .... Nada de Djamal Mahmoud (Djamal) copile deşi nu ştii să-ţi pronunţi numele încă nici să ţii bine o undiţă-n mână habar n-am cum ai reuşit să urci scările şi să stai pe marginea lunii îndreptându-ţi tălpile spre mine în timp ce-mi cădeau atâtea zăpezi sub piele iar inima mea se deschidea larg ca o poartă savurându-ţi nada Free jazz de grauenfels adrian (nepotul lui rameau) Am rămas la marginea prăpăstiei ascult în căşti Branford Marsalis elysium imn de rămas bun volumul pus la maxim ca să audă şi vulturii ca să înţeleagă şi vânătorii de foci amurgul zilelor fără filozofie cuantele răsturnate cu picioarele în sus Aristo gonit din cufărul geometric stau pe o grămada de întâmplări deterministe toate ca un glonte ce îmi trece prin plămâni aerul azotul fumul de ţigară bătrânul cu bască şi baston bomba atomică euthanasie egolatrie rochia ta pe covor vânt surd.   illusio de Vladimir Negru (vladimir a fost odată o femeie trecători grăbiţi şi lumini multe lumini pe măsura fricii noastre de întuneric păşeam prin oraş uitându-mă la vitrine şi oameni ea se oprise la marginea străzii fragilă ia-mă de aici mi-a spus ascunde-mă la capătul lumii nu ştiu să fiu fericită în ochi i se roteau drumuri frumuseţea nu poate fi decât barbară gândeam în timp ce mâinile mi se întindeau singure nu ştiu nicio ieşire i-am spus doar un parc în care uneori întâlnesc câini ........ oracle "oracol" / Liviu Nanu de Nicole Pottier (NMP) les gens se serrent autour de moi pour regarder (ah, quel spectacle gratuit et comique) comme je m’emmaillote en toute hâte dans un cocon dont je sors ensuite. Pas comme un simple papillon mais juste une âme fatiguée et jaunie ainsi donc ma vie prédite dans la douve d’un tonneau en arolle se transforme en autel de chair sans carillon pour appeler les croyants aux veillées funèbres au son de derniers secrets mais voici qu’arrivent tous les spectateurs au pas caoutchouteux et le regard plastifié ils attendent maintenant les numéros de la chance qu’ils vont retirer tour à tour de mon icône lors de mon réveil à la vie. constrîngere poetica sau text dupa imagine impusa 17 constrîngerea de luni de Virgil Titarenco (Profetul)  patologia webului si literatura electronica prolegomene de Andu Moldovan (bobadil)   Se vorbeşte încă intens şi uneori hormonal despre păcatele comunismului, despre crima dezumanizării, despre atrocitatea depersonalizării. Una dintre cele mai mari vânătăi ale comunismului, pierderea identităţii persoanei, aglutinarea ei într-un anonimat al mulţimii a fost şi mai este încă vehement stigmatizată şi pe bună dreptate. Nu e nimic nobil într-o non-identitate fără forţă. Şi nimic omenesc. „Omul Nou” – o clonă condamnată la moarte. Nu sunt sigur însă dacă acest „Om Nou” a murit cu totul. Sau dacă nu cumva, întocmai ca vestita Jana, doar se transformă. Văicăreala, uneori patetică, despre crimele comunismului este treptat înlocuită cu discursul encomiastic pe tema vitezei comunicaţionale şi a binefacerilor ei. E foarte bine să comunici repede. E foarte bine că ai acces la informaţie. E foarte bine ca în acest sat global toată lumea să ştie şi să vorbească despre toată lumea. Deşi nu se pot cuantifica, dezavantajele electrificării în serie a vieţii au ca primadonă exact această depersonalizare pe care o blamăm atât. Internetul, o preocupare excesivă a tinerei generaţii dar nu doar a ei. Un nou tip de adicţie se face mare şi frumoasă în creierul „Omului Nou”, acum în variantă rebranduită. În ce măsură ar fi mai puţin vinovat internetul pentru topirea identităţilor omeneşti decât comunismul? O întrebare retorică, aşa-i? ..........