de-ai şti că eu nu mă deschid oricui precum un evantai
probabil vocea ta n-ar mai fi atât de aspră
în seara aceasta îţi port cântecul duminical
ca pe o cruce care-mi atârnă greu
pe gene şi ajung să clipesc din ce în ce mai rar

se aude o sirenă în depărtare
înainte să-ţi vorbesc îmi prind părul strâng rufele
şi ascund cât pot eu de mult accentul moldav
aşteptând poate să ai acea încredere

îţi vei apropia urechea de pântecul meu
ca de un stol de păsări moarte

vorbeam la telefon
într-o seară
cu un prieten
până când
a ajuns
fiecare dintre noi
să-şi audă
în receptor vocea,
ca pe un ecou,
şi-am înţeles
pe dată atunci
că suntem ascultaţi
de-aceeaşi lighioană
invizibilă, însă
atât de omniprezentă
că uneori
ajunge să pută,
şi pute uneori
într-atât de tare
încât,
ajungi
să nu mai poţi
respira liber
nici măcar noaptea,
în propria ta
casă,
nici măcar atunci când
deschizi larg fereastra,

coraline dormea într-un pod de palmă
sau într-o mansardă la teatru
e acelaşi lucru îmi zice ea
că în feritopia lumea se desenează invers
că uite ochii sunt cercuri care se rotesc în jurul pământului
şi jos cum priveşti spre gură se formează adâncimi
ca nişte fântâni pline cu cearcăne
acolo îşi lasă oameni ca tine grijile uneori şi mâinile ruginite

ba tu eşti un derdeluş i-am răspuns din tălpi
iar ea mi-a sucit o venă albastră de la gât
apoi mi-a dat drumul

uneori te iubesc atît de albastru
încît mă dor ochii privind în gol
după rănile pașilor tăi în nisip
îmi fac fetiș din fiecare cochilie
răsucită în forma călcîielor tale
adorm ghemuit între coapsele-ți
încleștate ca niște rădăcini de tisă
mă trezesc sufocat în neștiința
nașterii din amintiri pe care
nu pot să le respir decît ieșind din tine
ca dintr-un mal prăbușit
peste oasele mele golite de timp
simt un plug tras de cai albi
carnea pieptului meu arde
cu fiecare brazdă te desparți de mine te zbați