articol + dialog + foileton + interviu + jurnal literar + polemică + recenzie + tabletă
Mai degrabă decât a fi un manifest estetic, antologia „Cuvinte noi pe strada Domnească” (ed. Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011) este martor istoric al unei tinere generaţii de scriitori gălăţeni, aflată de mai bine de zece ani într-un proces de formare şi care, iată, a ajuns la maturitate. Sau, dacă e prea mult spus maturitate, atunci a ajuns în punctul în care îşi asumă actul publicării, al „ieşirii din ghindă”; acel „Break on through”, după cum spun americanii (nu numai prin versurile formaţiei „The Doors”).
„Poezia a plecat demult. Poate s-a sinucis. Nu, nu cred; eu totuşi nu cred. Eu sunt Aldea, am fost cu ea la cârciumă, ne-am îmbătat, atâta tot.
Azi Friday, January 20 (data am luat-o de pe mobil), în Tecuciul meu plouă. Și, pentru că acestea sunt zilele în care scriu despre cărțile dragi mie, am ales acum anonimul gălățean de a. g. secară. Volumul de poeme a apărut la editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2011.
mulţi ani buni tuturor !
în acest miez de noapte să închinăm un pahar pentru oameni şi unul pentru îngeri!
Cerşetori de stele- Mihaela Aionesei
Poate că parcursul poetic al Mihaelei Aionesei este unul dintre cele mai dragi mie, ea fiind una dintre prezenţele active în Cenaclul Lira21, fondator responsabil, cu un spirit poetic alert şi pertinent în derularea întâmplărilor literare care ne-au legat. Culegerea de debut a poeziilor care astăzi o reprezintă, nu a fost un lucru uşor, pentru că ea însăşi, poeta, a manifestat, încă de la primele sale încercări lirice, reticenţă în autoevaluare, dorinţă de a învăţa, modestie şi o mare ambiţie de a atinge prin forţa exprimării sale, poiesisul autentic.
ÎN 2005, două tinere prozatoare erau nominalizate la premiul de debut pe anul precedent al României literare: Ioana Baetica, pentru “Fişă de înregistrare” şi Ioana Bradea, pentru romanul “Băgău”. Cea de-a doua, care-şi începea cartea cu propoziţia de largă circulaţie pe internet “Sunt o doamnă, ce pula mea!”, a câştigat laurii, în vreme ce prima a trebuit să se mulţumească cu nominalizarea. Ambele cultivau stilul “noii pornografii” franceze, ilustrată, între alţii, de Marie Nimier (care-şi formulează astfel aspiraţiile secrete: “Am visat un om fără chip care îmi mângâia alene gâtul. Era în picioare în mijlocul unui spaţiu gol, iar eu eram aşezată pe un scăunel lânga el.
Wittgenstein reia undeva (în 1931) o spusă a romanticului von Kleist (în 1811) cum că poetului i-ar plăcea cel mai mult dacă ar putea transmite gândurile şi fără cuvinte. Lucru care nu se potriveşte deloc răspunsului lui Mallarmé pentru prietenul său pictor: «Ce n’est point avec des idées, mon cher Degas, que l’on fair des vers. C’est avec des mots.»* Tot Mallarmé, în „Crise de vers”, opune discursul cuvintelor: «L’œuvre pure implique la disparition élocutoire du poète, qui cède l’initiative aux mots…»**. Dar cuvintele ne-au fost date ca să ascundem adevărul. Numai tăcerea nu minte. Obscuritatea («obscurité lumineuse») pe care o cerea Mallarmé poeziei pure tocmai evitării minciunii era de folos. Astfel, poetul evită, pe cât poate, complexul lui Orfeu.
Cartea de debut a eseistului Cornel Mărginean, ,,Eseuri despre înţeles”, aduce în peisajul actual al lecturii un mod de a privi spre rostul a orice am putea denumi viaţă. Fie că este bucurie sau este tristeţe, fie că este frumuseţe sau este urâţenie, fie că este ceva bun sau este ceva rău, a trăi înseamnă experimentarea clipelor pe care le trăieşte un om. O petrecere a cugetului cu spectacolul din jur, cel al lumii în desfăşurare, în care privitorul se detaşează pentru a înţelege după ce a experimentat el însuşi ceea ce crede că poate fi înţeles.
- 1
- 2
- 3
- 4
- 5
- …
- pag.urm. ›
- ult.pag. »
