Ieri, 23 mai 2012, s-au împlinit 110 ani de la naşterea marelui critic interbelic Vladimir Streinu, care a fost profesor la Liceul „Dr. C. Angelescu” din Găeşti, de la 1 septembrie 1927 pană 1 decembrie 1933. Aici a scos, alături de colegul şi prietenul său Şerban Cioculescu, în 1928, revista „Kalende” (cinci numere), cu redacţia formală în Bucureşti, în apartamentul de la Hotel Continental al prietenului lor Tudor Şoimaru, tipărită la Piteşti, în tipografia unui P. Mitu.
La Editura Valman din Râmnicu Sărat, oraşul în care s-a născut în 1948, poetul Virgil Diaconu, care scoate, din 2003, la Piteşti (unde trăieşte, cred, de mai bine de patruzeci de ani), excelenta revistă Cafeneaua literară, a publicat în toamna anului trecut o cuprinzătoare antologie intitulată Secol*. Cuprinzătoare e un fel de-a zice, pentru că antologia nu vizează întreaga sa creaţie lirică, ci doar o parte a ei, mai recentă, reluând însă şi poeme din volume anterioare, fără să coboare, totuşi, sub anul 2000.
realizat de Lorena Codrescu, preluat din revista Omniscop
1. Dragă Raluca, deşi eşti foarte tânără, creaţiile tale se bucură deja de o recunoaştere a talentului nativ. Cine şi cum ţi-a descoperit scrisul?
În primul rând, vreau să-ţi mulţumesc, Lorena, pentru mine acesta este primul interviu oficial. Multe dintre creaţiile mele sunt catalogate teribiliste, iar altele prea cuminţi şi plictisitoare, despre talentul meu nativ, aşadar, mă abţin să comentez asta pentru că am primit remarci gen „şi maneliştii au talent nativ”. Cel mai sigur e să te bazezi pe principiul lui Edison : „Talentul e 10% inspiraţie şi 90% transpiraţie”, deci pentru mine un poem bun e unul rescris de cel puţin 2-3 ori. Cât despre scrisul meu, consider că Gelu Vlaşin este cel care m-a îndrumat cel mai serios spre lumea aceasta literară, prin el am avut contact real cu poezia modernă mai ales după ce se terminase tabara literară din Telciu.
Întrucât înaintaşul nostru Ion Heliade Rădulescu a avut neprevederea de a se naşte prea aproape de prelungitele sărbători de iarnă, care încep la Solstiţiu şi se sfârşesc după Sfântul Ion, evenimentul împlinirii a 210 ani de la fericita întâmplare a trecut aproape neobservat.
Își spunea simplu: Daria. Când se alinta doar Aria. Acum mușca dintr-un fagure. Era pe balcon. Trase adânc în piept mirosul proaspăt al ploii. Și se șterse cu un șervețel. În aceeași zi tatăl ei murise. Infarct. Se uita în zare. Norii trecuseră. Un pic de soare nămolos. Și multă liniște. Toate acestea trezeau o durere necunoscută. Atunci se apropie Andrei. O luă de după umeri.
Liniștea din local îi înmuia oasele. O tipă cânta într-un fundal sinistru. Cântecul ei îl atrăgea. Ca o vâltoare. Ca un taifun nostalgic. Rămase un timp cu paharul la gură. Sorbi lung și se înecă. După ce tuși discret, lângă el, cineva spuse: Es tut mir Leid! Iar amarul părea mai amar decât atunci când te trezești dimineața cu gura amară. Poate o fi greșit locul. Își spuse.
Nu știu de ce, atunci când mă gândesc la neamul meu, primul gând care îmi vine în minte e legat de o frază din „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade. Acolo, personajul principal, Ștefan Viziru, îi predictează iubitei sale, Ileana, că va îmbătrâni departe de țară, înconjurată de nepoți care nu vor înțelege o boabă din limba românească.
Susţin, de câteva luni, o rubrică intitulata „Tableta de scriitor” într-o publicaţie care apare de două ori pe lună într-un oraş supranumit „al frigiderelor”, adică în Găeşti, unde, pentru păcatele mele, am trăit toată viaţa...
Comentarii recente