cald în lumină ochiul îmi scaldă o parte din trup
în beznă îngrop ce-a mai rămas din oase
apoi întorc lopata în pământ dreaptă
sub coastă fluturii dorm cu mama
zâmbesc
sub asfalt se dă un spectacol în care oamenii joacă rolul perfect de mort
am să ţin candela aprinsă pentru sufleur
în mine concertul de pian în re major s-a terminat
cortina se ridică deasupra unui tir care spulberă cu graţie difuzorul
mutul îmi cară cenuşa la groapă
din buze crăpate se ridică praf
a ieşit urâtul din noi la plimbare
îmi aprind o ţigară şi ard prin mulţime ca o torţă
coraline ţinea foarte mult la partea ei de avere. din sertarul cu mirodenii scotea inimi frânte pe care le sorta după mărime (bun! aici pun inima asta mare, dincolo pe asta şi pe asta...) în mici unghere purtătoare de conştiinţă. vai, cât chin, ce măiestrie, coraline!
un miriapod adormit între gene îi ţesea mătase de broască în priviri. însă, ultima pereche de ciorapi remaiaţi din romanul vieţii ei, m-a dat gata.
am simţit nevoia să leşin (categoric nu reuşim tot timpul acest truc absolut necesar supravieţuirii)
doamnă, mi-a şoptit femeia îmbrăcată în catifea (cu limba din catifea cu buzele din catifea cu ochii din bob de cafea)/şovăind între mine şi dumneata nu văd unde ne-am putea ascunde voalul alb din priviri să nu-l vedem/ştiu, nu mă întrebaţi, mulţimea întreabă, dar când fac o plecăciune pornesc din mine avioane, din cap îmi zboară. vă mulţumesc pentru o exagerată grijă despre nimicul de la care pornim ca să dăm de nimic. singurul meu viitor este somnul în care aievea poţi împlini orice. nu, nu visul, doamnă. acela este pentru iraţionali, pentru cei care cred în lumi colorate abstract.
desigur că sunteţi cei mai tari poeţi
şi mi-aţi dedicat în 2 luni de zile rând pe rând
care mai de care mai frumoase poeme
şi sunt impresionată până la lacrimi încât nu ştiu
pe ce parte să întorc drama voastră ca să-mi aşez
piciorul drept înainte şi stângul direct în
să nu zic ce
şi sunteţi amândoi atât de intenşi încât lumea
vă urmăreşte cu sufletul la gură fiecare declaraţie de iubire
aţi fost amândoi părăsiţi (nu-mi permit să zâmbesc pentru că
Având în vedere climatul politic, economic și mai ales social din casa noastră (vrem nu vrem) România, propun Consiliului site-ului organizarea unei întreceri de umor și ironie (eventual sub formă de epigramă, și ca să mai revigorăm acest gen, de ce nu? dar nu obligatoriu) la adresa situației politice, a așa-ziselor schimbări din Românica noastră dragă.
Cred că ar fi de datoria noastră, ca iubitori/iubitoare de cuvânt, să ne exprimăm aici, pe hârtia virtuală a site-ului nostru Hermeneia, pe această temă.
cred că m-am lamentat destul, în următorul poem voi vorbi despre tot ce presupune o Ridicare
priveşte-mi braţele nu mai sunt deloc vinete
ţi-am zis că acele urme de la perfuzii vor trece rapid
priveşte-mi ochii Tată nu mai sunt vişinii
reuşesc să dorm noaptea
priveşte-mi sufletul şi acolo vei vedea
un loc mai pustiu decât sutienul unei amante părăsite
aş vrea să te mint Tată
că sunt bine şi pot să mă ridic singură ca de obicei
ştii de câteva zile mă chinui să nu plâng
mi-au venit iar vreo 2 volume de corectat mai
am şi examene încă de trecut mă întreb dacă voi
face şi anul ăsta pneumonie am început să mânânc tărâţe şi
seminţe de in
Comentarii recente