cercul de la roata carului sau cercul de butoi erau doar flecuşteţe pe care copiii lu’ Cicea le mînau toată ziua pe drum, cu mîna sau cu o sîrmă. subţiri, îndoiţi ca o lumînare arsă în dungă, doar în nişte chiloţi rupţi în fund treceau pe linie la vale stîrnind nori de praf. tur tur tur, ti ti ti! strigau încercînd să imite maşinile grele Tatra de la sonde.
cînd am intrat în barul colonelului, Mişu era la a şasea votcă. se uita fix la un banner agăţat de perete - all about fc barcelona/més que un club. ce părere ai Vlade de paleta cromatică? a zis în loc de salut. am ridicat din umeri şi m-am dus să iau o halbă de bere. o singură halbă, ca de obicei. Ksatriya căreia i-am dedicat poate cele mai frumoase poezii îmi spunea cîndva – tu bei bere?
Simțea că se înăbușă. Deschise fereastra și trase adânc în piept. Plămânii i se umflară ca două burdufuri de acordeon. Era noapte. De undeva se auzea un bețiv cântând. Imnul național. Sau al vreunei echipe de fotbal. Total irelevant. În ziua aceea avusese accident soția lui. Hematom cerebral. Primul lucru pe care îl făcu atunci când veni de la spital: vomită! Apoi îl apucă un tremur.
Având în vedere faptul că erau, amândoi, originari din Târgovişte, ar fi fost de aşteptat ca Ion Heliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu să aibă relaţii cordiale, chiar dacă îi despărţeau opt (sau poate chiar doisprezece) ani de viaţă.
sînt obosit. o oboseală din acelea care mă face să mă simt superior. oamenilor. pentru că de fapt eu mă simt inferior „by default”. așa am fost educat; un fel de gentilomie pietistă; ardeleneasco-prusacă. anyway, sînt obosit. o oboseală din acelea în care devin cinic la modul sublim. totul începe să se reducă la quintesențe. relațiile și reacțiile la formule și procese chimice.
Primăria are un ceas care la fiecare oră sună. Par a fi clopote. Aș vrea să stau aici întruna să fie ora două dimineața și să fie pustiu. La intervale de timp mai apar și alții. Oameni beți. Și eu sunt beată.
Da, voi purta şi eu toată viaţa în spate, cadavrul monahului care nu am fost. Doar în tăceri voi plânge pe piatra gândului tăriile la care, în lume, nu am ajuns. În marile singurătăţi din mine, ca-ntr-o chilie săpată-n stâncă, voi renunţa la lume fără să mă tund, fără să-mi las barbă de sihastru.
Ascultarea mea va fi glasul conştiinţei, căci ea este vocea lui Dumnezeu.
Cu cît trece timpul ajung să fiu tot mai convins de relativitatea lucrurilor. Și nu neaparat la modul postmodernist vorbind. Ci la modul simplu, comun. Adică sînt din ce în ce mai convins că nici o nenorocire nu este așa de mare pe cît pare și nici un succes nu este în ultimă instanță lipsit de efecte neplăcute. Lucrurile capată tot mai multă semnificație în contextul în care sînt privite.
Anton Paporoteanu paralizat de durere şi uimire îşi privea frumoasa soţie şi încerca să-şi revină din şocul suferit şi-ar fi dorit să urle, să strige, să... să facă ce fac toţi bărbaţii când se află în situaţia lui.
Broboane mari de sudoare i se prelingeau pe chelia-i lucioasă, iar el nu avea putere să ducă mâna la buzunar după batistă.
Comentarii recente