Întâmplător sau nu despre bloguri, mătuși, false drame și poteci de munte.

 
   
 N-am liniște. Pe undeva e firesc. Mi-am pierdut serviciul. Nu, nu e “break” în favoarea partenerului de tenis. Chiar mi-am pierdut serviciul. Ăla de-mi asigura, contra unui stres permanent, supraviețuirea. Și nici mătușa din Praga nu m-a trecut în testament. E încă furioasă că i-am refuzat avansurile. Credeam că, după douăzeci de ani, a uitat. N-a uitat. Așa că, uite drama. E falsă? Poate că da. Pentru mine, nu e. E reală. Certă. Pură și simplă. Ce fac acum? Mă plâng? Mă arunc de pe pod? Mă apuc de cerșit? De furat? Mă însor cu hârca aia de lângă biserica din sudul orașului? Îmi vând chitara, automobilul, mașina de tuns iarbă și dinții de aur? Îmi fac blog și mă cert acolo ori dau sfaturi inutile? Dificilă alegere. Să muncesc iar? Unde? Cine are nevoie de unul de cincizeci și opt de ani nici prea sănătos, nici foarte bolnav, nici leneș, nici ager, nici prost, nici deștept, nici serios, nici hahaleră, nici tâmpit, nici isteț. Mai nimeni. E plin d-alde mine peste tot. Voi aștepta. Deocamdată. Nici eu nu știu ce. O minune? Nu, nu cred în d-astea. Cred în ceva? Cred. Că lui Dumnezeu îi place lemnul. Și spațiile mici. Glumesc, desigur. Nici asta nu cred. Cred în întâmplare. Atât. O fi puțin, nu zic. Dar e mai comod așa. Întâmplarea e cea mai sigură incertitudine. Care nu-mi dă frisoane. Care nu-mi terfelește somnul. Care nu-mi promite liniște. E ceea ce mă face să uit de speranță. Care, fie vorba între mine și ea, nu e bună la nimic. Speranța nu m-a interesat niciodată. E ceva de care mă doare rău. În cot. Asta ca să nu vorbesc urât. 
 Ei, dar cu întâmplarea e altă poveste. Frumoasă. Ea mi-a ucis, întotdeauna, iluziile. Dar mai înainte, de fiecare dată, le-a torturat. Cu profesionalism. Cinic. Fără urmă de ură. Fără bob de milă. Eminamente corect. Cum să nu crezi în așa ceva? E perfecțiunea întruchipată. Întâmplarea nu minte, nu țipă, nu înjură, nu-mi vrea răul. Întâmplarea nu mă amețește plăcut ca să-mi fure banii, femeia, visurile. Nu mă împinge în prăpastia de la marginea lucidității. Nu-mi cumpără, pe treizeci de arginți, trădarea. Nu mă lasă să orbecăi prin pădurea de sentimente contradictorii. 
 Întâmplarea mi se așterne, rar umblată potecă de munte învelit în ceață, la picioare. Întâmplarea mi se proțăpește în față cu siguranța executorului însoțit de polițiștii cu pistoalele ascunse de burțile revărsate peste centuri. Întâmplarea, artist dedulcit la malul Senei, îmi pictează tabloul pe loc. Întâmplarea nu mă caută. Mă găsește. Nu reapare. Se naște, trăiește și moare. Întâmplarea mi se urcă pe umeri. Nu ca să vadă departe. Doar să o simt. Grea ori ușoară, o simt mereu. E acolo. Lângă mine. Tot timpul. Ea sau alta. Întâmplarea. Gingașă ori feroce. Grasă ori slabă. Urâtă sau frumoasă. Întâmplarea mă mestecă fără grabă. Calm. Întotdeauna până la capăt. Mă înghite încet, încet. Uneori mă scuipă. Ori, mai rău. Mă vomită. Niciodată cu vreun resentiment. Întâmplarea nu mă adoră. Nu mă urăște. Doar mă înlănțuie. Apoi îmi dă drumul. Nu-mi cere fidelitate. Nu-mi oferă garanții sau oase de ros. Nu-mi cere șpagă. Nu mă privește de sus. Nu mă jignește și nu mă contestă. Nu se întristează când cad. Nu se bucură când mă ridic. Nu mă întreabă ce interese am. Nu-mi ascunde cardurile, batistele, secundele. Întâmplarea nu mă lasă de izbeliște. Nu-mi face nodul la cravată, dar nici nu mi-l caută în papură. Întâmplarea îmi face ziua. Și viața. 
          


Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.


Cine a acordat penițe de aur

Cristina Moldoveanu

Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com


Rețele