• Text promovat pe Hermeneia.com

Ai stricat vreodată un popor?

, , , ,
...

Ai stricat vreodată o bijuterie?... Amestecul acela de filigran și figurine din metal prețios îmbinat ca într-un fel de cheie muzicală complicată. Solzi subțiri ca de șarpe magic cu ochi de smarald. Sîrma aceea aurie încolăcită ca un arc nestatornic în cochilii de safir. Mii de mărgele și perle așezate în locuri atît de greu accesibile, prinse doar în strînsori metalice, fără lipici sau sfori. Ai stricat vreodată o bijuterie? Un pian? Un ceas vechi cu zeci de rotițe și pîrghii? Un microscop? Un astrolab? O cutie muzicală?

Ai stricat vreodată un popor? Un popor făcut din bătrîni și tineri. Din copii, mame și adolescenți. Un popor făcut din bărbați vînjoși și responsabili. Din fete frumoase și gureșe. Un popor făcut din oameni obișnuiți. Un popor de militari, țărani, studenți, muncitori, pensionari și șomeri. Ai stricat vreodată un popor? Într-atît încît să nu îl mai poți recunoaște? Și nici să nu mai poți să îl pui la loc.

Ai stricat vreodată un popor atît de mult încît bărbații lui să plece și să nu mai vrea să se întoarcă? Atît de mult încît femeile lui să ajungă să meargă uneori la produs? Ca și cum ar merge după niște poame ascunse. Sau să își trimită fetele. Ai stricat vreodată un popor atît de mult încît copiii lui să nu își mai cunoască părinții? De dor. Iar bunicii să îi privească cum îmbătrînesc pe dinăuntru. Ai stricat vreodată un popor atît de mult încît preoții lui să ajungă un stol de grauri care năpădesc și pradă fără să fi semănat niciun bob? Iar slujitorii lui, politicienii, să devină rimă de blestem?

Ai stricat vreodată un popor? În așa fel încît pînă și legea să îi fie străină și absurdă? Dreptul să îi pară ciumă și coșmar. Munca să îi devină siluire și teamă. Iar chibzuința străină.

Ai stricat vreodată un popor încît să nu mai poată produce armonie? Ca o tinichea, ca o doagă. Să sune mai degrabă ca strigătul disperat al unei trupe metalice? Sau ca geamătul neomenesc al unei case care se prăbușește. Ai stricat vreodată un popor pînă au ajuns vecinii să se teamă de scheunatul cîinilor lui? Amintitor de moarte și singurătate. De sărăcie și înșelăciune. Ai stricat vreodată un popor? Pînă n-au mai rămas din el decît niște marionete slinoase mimînd sacadat pe niște ecrane fosforescente, viața.

Ai stricat vreodată un popor? Pentru că dacă ai făcut-o, îți spun omule, nimeni nu a mai făcut-o pînă la tine. Iar dacă a făcut-o, nu s-a mai întors de acolo, ca să ne mai spună.


Comentarii

  • imaginea utilizatorului Sixtus
    Sixtus

    Bobadil o să zică că m-a apucat „rrromânismu’”. Ei, Boba, chiar m-a apucat. Ca atunci când hălăduiam mai mult timp prin „străinătăţuri”, mai ales prin Canada. Pt. ca de acolo de departe, prin detaşarea normala, te apucă  un dor de ţară de te taie la lingurica. Este  unul dintre motivele pt. care, deşi căpătasem rezidenţa în Canada, am renunţat la ea. Si uite aşa,” #Colectiv”, nu poezia, dar si ea, ci realitatea (ca si pe vremuri Piata Universitatii) m-a îmbolnăvit de „românism”. Sunt unele momente în care „sinele” („selful”) unui popor răbufneşte cu toate că nu sunt sigur că el există, ca şi cel personal, de altfel, dar, ce să fac? îl simt şi raţiunea este abolită de o asemenea afectivitate. Prin urmare acord acestui text votul meu pt. ca a pus, fără multe vorbe, direct degetul pe rană.
     

  • imaginea utilizatorului bobadil
    bobadil

    Mie îmi place „românismul”, dar nu cu orice preț, cu atât mai puțin când vine de la Virgil Titarenco. Mie mi se pare că Virgil este atât de desprins de „românism” încât, ori de câte ori vrea să scrie despre România, iese ceva cel puțin lamentabil, ceva așa, ca o amintire de lupanar scorojit dintr-n Galați în cel mai fericit caz interbelic. Eu am avut o serie de dialoguri cu Virgil pe tema asta, pe vremea atât de dezavuatei „veche” Hermeneia, care se numea, dacă îmi amintesc bine „România lui Virgil Titarenco”... acel dialog și azi mi se pare viu, real, un dialog între doi oameni (el și eu) care, unul scrie de la Dana Point iar altul din București. Însă acest text mi se pare atât de plin de prețiozități pe centimetrul pătrat încât nu am simțit nimic autentic citindu-l, poate în afară de puțină stupoare. Nu dau aici un vot negativ pentru că, sunt sigur, Virgil a scris textul plin de bune intenții (el este un om fundamental pozitiv, un emigrant din partea cognitivă a Galațiului), dar care (textul), repet, mie nu îmi spune nimic și de plăcut nu-mi place mai deloc. Să mai menționez și chestiuni de genul „amestecul acela de... prețios ÎMBINATE ” la plural adică și altele asemenea. Plus punctuația absolut aiurea care s-ar justifica doar dacă textul ar fi aranjat într-o formă poetică, însă pentru asta cred că ar trebui să renunțe la 80% din material, să se repoziționeze și să reformuleze.

  • nicodem

    "Ai stricat vreodată un popor atît de mult încît copii" - aici cred că lipsește un i.
    Citind textul am crezut că se face o analiză a poporului american, care încet se întoarce, ca și Europa de altfel, la timpurile evului mediu. Abia cînd am citit și comentariile mi-am dat seama că este vorba de România și de poporul român, care, iată, a trecut și el printr-un strănut (hick-up).

  • Younger Sister

    Pare-se că şi lui Virgil Titarenco, asemenea unui copil "rău", îi face oareşce plăcere să demonteze lucrurile spre a vedea cum funcţionează ele şi îi place apoi să le refacă spre a le face să funcţioneze mai bine. Este felul lui de gândi şi de a simţi lucrurile. Este chiar esenţa personalităţii lui, amprenta lui de unicitate.
    Evident, textul este scris într-un moment de trăire sufletească intensă, un melanj de gingăşie, umor, tandreţe, melancolie.
    ... şi, categoric, nu  la poporul american se referă. Chiar începutul acestui bonzai de poem în proză, ne asigură că nu despre poporul american şi nici despre alt popor decât cel ROMÂN :), nu este vorba:
    "Ai stricat vreodată o bijuterie?... Amestecul acela de filigran și figurine din metal prețios îmbinat ca într-un fel de cheie muzicală complicată. Solzi subțiri ca de șarpe magic cu ochi de smarald. Sîrma aceea aurie încolăcită ca un arc nestatornic în cochilii de safir. Mii de mărgele și perle așezate în locuri atît de greu accesibile, prinse doar în strînsori metalice, fără lipici sau sfori. Ai stricat vreodată o bijuterie? Un pian? Un ceas vechi cu zeci de rotițe și pîrghii? Un microscop? Un astrolab? O cutie muzicală?"  
    Îl recunosc, acesta ESTE poporul român!
    Spiritualitatea vie, inteligenţa nativă, înţelepciunea puţin infatuată, toate acestea sunt plasticizate, sunt extrase în această micuţă sticlă cu esenţe tari.
    Ai auzit vreodată "geamătul neomenesc al unei case care se prăbușește"? Doar dacă ai auzit, ai văzut, ai simţit toate acestea poţi înţelege esenţa acestui poem. Mulţi au auzit, au văzut, au simţit, dar ca maimuţa, tac. Dar astfel, nu se va ajunge la informaţie. Astfel comunicarea se blochează, apar nodurile cu toată încâlceala aceea specifică pe care nu mai poate să o deznoade nimeni.
    Da, mulţi au auzit, dar nu au urechi de ascultat.
    Cum vom repara noi oare jucăria aceasta, leagănul civilizaţiei umane, cu toate valorile ei încastrate în timp?
    Cu meşteri pricepuţi, cu oameni bine intenţionaţi, cu oameni spirituali, profunzi în credinţa lor, dar, mai ales, cu oameni!

  • imaginea utilizatorului elena katamira
    elena katamira

    eu daca m-as lega de ceva, desi nu trebuie sa o fac neaparat, ar fi frecventa interogatiei; dar poate isi are rostul ei, aceea de a lovi ca un ciocan desteptator de constiinte

  • imaginea utilizatorului Virgil
    Virgil

    citind comentariile de mai sus am ajuns la concluzia că am atins un nerv (ceva mai sensibil) în unele persoane. evident, ori de cîte ori se întîmplă asta oamenii se împart în două categorii; cei ce o recunosc și cei ce o neagă cu vehemență. ba mai există o categorie; cei ce și-o neagă cu vehemență. îmi pare rău dar nu am cum să îi ajut nici pe unii și nici pe ceilalți. lucrurile sînt așa cum sînt. fiecare citește cum vrea și înțelege cum vrea. intenția mea nu a fost să spun ceva ci mai degrabă să meditez la ceva. nu am urmărit să acuz sau să impresionez. e interesant însă să vezi cît de inconfortabil este uneori adevărul. m-a amuzat aberația cu poporul american, Europa și evul mediu. mare e gradina Domnului și mulți mai sar peste gard.

  • imaginea utilizatorului bobadil
    bobadil

    „e interesant însă să vezi cît de inconfortabil este uneori adevărul”
    Aceste cuvinte, venind din partea dragului și binecunoscutului (unora) nostru Virgil pot fi puse în highlight cam așa... „ACESTA, pe care EU vi-l spun acum, este ADEVĂRUL ȘI DOAR ADEVĂRUL, iar ceea ce spuneți voi sunt doar biete REACȚII reflexe în fața ADEVĂRULUI”, în fața cărora eu mă așez, le analizez și desigur finalmente mă amuz ca la zoo”
    Right?

  • imaginea utilizatorului Virgil
    Virgil

    well bobadile, dacă ție îți place postura de victimă, cine sînt eu ca să ți-o refuz?...

  • imaginea utilizatorului bobadil
    bobadil

    Virgil, sper că și tu agreezi dialogul și că mergi la teatru la fel de mult ca mine, mai schimbi o mască veselă cu una tristă... apoi cu una poker face și îmi mai amintesc cum odată îmi atrăgeai atenția să nu mai adresez ție cu VIRGILE pentru că nu-ți place. Vezi, eu nu am uitat, dar nu mă supăr deloc deloc, dar oare pot să îndrăznesc să sper că de la acest răspuns al tău încolo îmi dai în fine voie să-ți spun și eu în adresarea către tine așa, pe șleau, VIRGILE?

  • imaginea utilizatorului Virgil
    Virgil

    nu

  • imaginea utilizatorului bobadil
    bobadil

    ț

Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.


Cine a acordat penițe de aur

Sixtus, elena istrati, Younger Sister, elena katamira, Mariana - Doina

Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com


Rețele