Litografie

Proză

Rezemat în furca gândului, Gheorghe aştepta un semn al ţarinei. Era la Răpciune şi bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însufleţindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului Aşa cum o învăţase de la ăl bătrân. Îmbătrânise şi Gheorghe. Odată cu ţarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul ştie să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Şi acolo unde găseşte pagini rupte, cuvinte amorţite de vreme, uitate, abia caligrafiate de peniţa soartei, pământul ştie că locul omului acela nu mai este sub soare. Şi-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunşi prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preţ de o viaţă.
Mâinile lui Gheorghe, crăpate de caustica pogorâre peste ele a anilor, vorbeau blând cu plugul. Şi din fântâna înţelepciunii sale ţâşneau cuvintele spre cumpăna vorbirii: plugul, placenta, ploaia, plecarea, plămădi, plumburii, plesnea.
Sub cerul îmbrăcat în cămaşa zemoasă a toamnei Gheorghe porni lama plugului pe ţarină. Şi îşi aminti de imaginea care vară de vară îi sfâşiase inima în două. Atunci când Leontina lui lepăda placenta în praful paielor secerate, amestecate cu vipia ce cobora din ceruri. Şapte toamne la rând brăzdase cu plugul său de aur ţarina. Şi tot de şapte ori, la întoarcerea de la câmp, la venirea serii, frământase trupul dospit al Leontinei, ştiind că peste nouă luni, la seceră, îi va aduce prunc nou sub soare. Placenta aia spongioasă, stoarsă din vintre, cu aburul de sânge cărămiziu, ca olanele de pe casa lui Suditu, îl făcea mereu să plângă. Lacrimile lui udau ca o ploaie mănoasă ţarina şi mirosul de prunc suia în tării, amestecându-se cu fumul batozelor din deal. Cu chiotele flăcăilor şi fetelor ce aplecau la pământ paiele orfane cu secera lor ca o lună ştirbă. Azi, om şi animal vor plămădi recolta viitoare. De aceea, Gheorghe privea pământul cu duioşia tatălui ce aşteaptă să-şi vadă pruncul mergând în picioare. Dus la şcoală şi apoi îmbrăcat în cămaşă sfântă de mire. Porni să răstoarne valurile moi ale ţarinei ca pe nişte evantaie de lumină. Negrul solar al măruntaielor ei se amesteca cu viermii gălbui, ce dospeau sub iarba cu miros de bălegar. Transpiraţia pământului urca spre rămurişul soarelui, razele atârnând ca nişte stalactite. Gheorghe ara cu picioarele goale. Firicele de humă păstoasă ca tălpicile saniei de peste iarnă se ascundeau printre degetele lui cocârjate, cu pielea umectată de efort, desangvinizate, plumburii. Boul trăgea la plug, îndeplinind ritualul nescris al comuniunii cu omul şi pământul. Pielea animalului era tăbăcită, oasele bazinului suiau şi coborau ca nişte lame ce ameninţau să-i străpungă epiderma grunjoasă. Pentru el, Gheorghe nu avusese nevoie niciodată de biciuşcă. Ţuguia buzele şi un ţâţâit prelung, dulceag-ameninţător, i se răsucea printre buzele aspre, arse de tutunul prost, atunci când animalul dădea în hăis. Docil, acesta plesnea aerul vioriu cu coada şfichiuită de ciulinii răzleţi ai câmpului, semn de înţelepciune şi înţelegere.
 Se înălţase soarele spre Prânzul mare şi Gheorghe ştia că sosise vremea odihnei. Om şi animal s-au oprit ca la un semn magic din torsul ţarinei. Şi iar zumzăiră prin lada de zestre a înţelepciunii sale de veacuri alte cuvinte ca nişte muşte bete de zăpuşeala zilei: brânză, brâu, branişte, brici. La umbra trupului căruţei sale, Gheorghe întinse ştergarul cu muşcate aprinse, boldite de acul harnic al Leontinei pe vremea când pruncii şi roboata casei nu o lipiseră de truda adâncă. Pe el odihneau ceapa cu fuste roşiatice, a cărui iuţeală îi îmboldea irisul, pâinea neagră, răscoaptă, cu cocoloaşe de făină înăsprită, scăpate de jarul mistuitor al cuptorului de lut din curte. Şi brânza. Bucata aia de zăpadă sărată, din care nu îndrăznea să muşte până ce nu însemna semnul sfintei cruci cu cuţitul pe pământul răstignit la umbra roţilor bătrâne. Cuţitul tăie apoi un brâu şerpuitor prin pâinea cea de toate zilele, iar dinţii lui mestecară lacom ca pietrele morii lui Mirică, cocoloşul de pâine dispărând între ghizdurile întunecate ale gurii sale primitive. Ascultă îndelung cum dinspre braniştea de peste deal herghelia lui Roşculeţ chema iepele, amuşinând aerul stătut al zării. O săgeată aurie coborî din soare şi-l străfulgeră adânc între ochi. Duse instinctiv mâna pe pometele stâng, acolo unde briciul îl arsese, dând cale sângelui duminica trecută, când îşi lustruise obrazul pentru a merge la botezul pruncului lui Dumitru. Săgeata aurie, slobozită din arcul soarelui, era semnul că trebuia să se ridice din popasul odihnei. Părea aşa, scăldat în lumină, un uriaş cu fruntea în viscolul de praf stârnit din senin. Strânse iar aprig coarnele plugului şi porniră spre culme. Om şi animal.
După-amiaza sfâşiase demult cămaşa zilei în două. Pe culmea dealului plugul şi boul istovit de puteri stăteau în lumină ca un grup statuar. Era timpul când seminţele de viaţă, presărate de Gheorghe pe ţarină, urmau să se amestece cu brazdele crude. Ţăranul mergea pe urma lăsată de plug şi odată cu seminţele aurii ca nişte gărgăriţe fără aripi intrau sub platoşa pământului şi grijile ce iar îl năpădeau: poiata neterminată, acoperişul spart al grajdului, leasa de lemne, ce trebuia umplută cu trunchiuri pentru viscolul ce se va răsti pe la porţi, la Undrea, hăinuţe noi pentru cele şapte suflete de copil de acasă, catrinţa promisă Leontinei de Sân’ Nicolae.
Se înfăşurase broboada cerului pe grumazul palid al înserării, când ţarina strălucea ca un pat de rouă. Cârmişuri, valuri line sau mai învolburate rămăseseră în urma plugului de aur. Şi seminţele, adormind în culcuşul ruginiu al pământului, amestecate cu ecoul cuvintelor lui născute sub bolta gurii uscată de trudă: clopot, clop, clondir, cleştii, Cloşca cu Pui. Dinspre mânăstirea de maici un clopot împresura văzduhul cu vaierul lui stins. Clopotul ce mereu i se părea lui Gheorghe ca un clop aşezat în curtea bisericii pe turla de lemn, ce se sprijinea între doi ulmi rotaţi. Sau ca un clondir bobâlcat cu apă rece, umplându-i de mărgele de gheaţă epiglota cutremurată de gustul sălciu-dulceag. Clipa aia i se păruse întotdeauna veşnică. Când amurgul e parcă ţintuit între ferestrele cerului, amorţit ca un bondar leneş. Călcă apăsat spre casă, dar cleştii de pământ uscat, întărit între degetele boante, îi îngreunau pasul. Sus pe crug, Cloşca cu Pui mirosea a mere coapte şi gunoi ars pe la porţi.
 Ajunse în curtea zgribulită sub stele şi adăpă boul din ciutura ce veghea înserarea ca un cocostârc stingher. Intră în tindă şi şapte perechi de ochi ca nişte ciute rătăcite îl priveau cu lumina iubirii de prunc de la masa de lemn îngenuncheată. Îi sărută pe rând pe creştet şi simţi că niciunul nu miroase ca celălalt. Şi cum s-ar fi putut dacă atunci, când îi plămădise între pulpele rotunde ale Leontinei, încrâncenarea lui fusese de fiecare dată mai vie, mai aprigă, mai drăgăstoasă? Pruncii culeg din mojarul mamei şi din pistilul incandescent al tatălui mirosuri, culori, gesturi care îi fac unici, indivizibili. Gheorghe o privi pe Leontina aplecată peste pirostriile largi ale sobei zidite. Parcă era luna plină, ce cade miraculos în fântâni. O prinse de mijloc şi îi şopti: „Culcă copiii, Leontină!”. Acolo, pe prichiciul sobei bătrâne, Gheorghe porni din nou plugul. Arătura lui fu blândă, nu încrâncenată ca cea de pe ţarină. Aluatul cărnii Leontinei părea coborât din prea-plinul pământului său drag. Mâna bărbatului mângâie cu cele cinci degete tainice, rând pe rând, pâlcul pufului de păpădie al vulvei, înfiorând carnea în aşteptare. Apoi sfârcurile sânilor, îmbrobonate de atingerea aspră a bărbatului, ce se răzvrătiră ca moţul curcanului. Şi plugul său scormoni, incizând adânc, medular, văile îndepărtate ale femeii.
Când Gheorghe ieşi pe prispă, noaptea năştea cu un oftat ecoul depărtărilor. Înfăşură într-o hârtie săracă grunjii de tutun uscat şi odată cu ei întunericul. Spre tării suiră rotogoale albăstrii, inserţiile plămânilor săi cotropiţi de aerul rece, binefăcător. Apoi închise ochii şi adormi. Şi în visul lui apucă din nou plugul străbun şi întoarse brazda de stele. Căci ăsta era blestemul lui şi al pământului: să-l are şi dincolo de porţile somnului. În noaptea asta simţea că în spatele lui se mai afla cineva. Întoarse capul şi Gheorghe, ţăranul cu plugul, îl văzu pe Bunul Dumnezeu care împrăştia pe crugul cerului seminţe de viaţă, spornice, fosforescente. Din care peste nouă luni, la Sân' Petru, vor răsări pâine si prunc.
 


Comentarii

  • imaginea utilizatorului Virgil
    Virgil

    pe lîngă faptul că miza textului este destul de vagă, amestecul acesta de arhaisme și neologisme îl face să sune realmente aiurea, nu crezi?

  • ylan

    Știu, Virgil, că astfel de texte nu mai sunt savurate azi. Mesajul lui este, însă, unul cât se poate de clar. Zămislirea de prunci, o miză care, din păcate, azi este considerată futilă. Țăranul român a căzut în dizgrație, dar pentru marele George Călinescu el era mai filozof decât Kant. Textul face parte dintr-un roman, dar și așa, luat ca atare, dacă simți emoția muncii trudnice de veacuri și fericirea aducerii pe lume a unui copil, îl poți accepta și înțelege.
    Nu știu ce neologisme ai găsit tu în text, dar fiecare cu viziunea lui, pe care o respect.
    Cu prietenie, Ylan
     

  • imaginea utilizatorului Virgil
    Virgil

    ok, am să încep cu sfîrșitul. neologismele.
    - placenta. probabil că omul care vorbea în termeni de plug și plămădeală nu folosea și nici nu știa termenul de placentă. probabil spunea pieliță sau altceva. dar cu siguranță nu placentă. la fel cum nu ar fi știut să spună ovulație sau zigot.
    - stalactite, desangvinizate, comuniune, epidermă, bazin, iris, grup statuar, inserții, chiar și vulvă. îmi este dificil să cred că un țăran care trăiește în spațiul cuvintelor cîrmîș, clop, clondir, grunjos sau braniște se simte acasă cu cuvintele din șirul precedent. părerea mea.

    apoi, despre miză. răspunsul tău pare un răspuns de om frustrat. „ Zămislirea de prunci, o miză care, din păcate, azi este considerată futilă.” apoi mi-l invoci pe călinescu. probabil că la asta ar trebui să închid gura, nu? ei bine „zămislirea de prunci” nu e o miză. e orice vrei tu dar nu e o miză. o miză era dacă „zămislirea” asta despre care faci tu vorbire era un viol, sau un adulter, sau o iubire interzisă, sau măcar neîmpărtășită, sau măcar așa un sex de adio înainte de plecare la război sau la pușcărie. dar așa, simplu, casnic, e banal. nu știu dacă mă înțelegi, repet, e banal. evident, tu probabil vei spune că ce spun eu e blasfemie, și că nu prețuiesc actul sacru al zămislirii și alte cele. de acord cu tine, orice chestie din asta sexuală, erotică, are farmecul și mistica ei. nu mă bag. dar hai să nu vedem apoteoză acolo unde nu e. adică, nu știu cum să zic, poate că dacă era privită dintr-o perspectivă așa mai naturalistă, a la zola. poate. dar așa cum e, e păcat de mulțimea de cuvinte care nu sînt decît o înșiruire pretențioasă despre ceva simplu și banal. și mai ales fără miză. nu o lua personal. e doar opinia mea. știu că nu e ușor aici să pui un text de proză care să nu fie nici absurd de lung și să mai aibă și „miză”. poate că a copia o bucată dintr-un roman nu e cea mai fericită idee.
     

  • poema

    Textul este bun, după părerea mea. Când este vorba de acela care povestește, nu este rezon pentru a nu utiliza un limbaj elegant, după cum povestitorul (cel care relatează) nu este (el însuși) una cu personajul care apare în povestire. Poate numai spre început, "ţâşneau cuvintele spre cumpăna vorbirii: plugul, placenta, ploaia. etc", să se aibă în vedere o revizuire, deși eu pot citi și în sens metaforic, simbolistic. Dinamica textului este bună, se poate ghici un codei profesionist. Felicitări!

    Apoi, mult spor la scris, sunt sigură că rezultatul va fi pe măsura eforturilor!

    Cu cele mai bune gânduri. 

  • ylan

    Draga Virgil! Placenta este de aceeași origine cu cuvântul plăcintă - vezi DEX - și țăranul român cunoștea acest termen,  un organ cărnos, spongĭos, care ține fătul fixat în pântece, cum plăcinta este umplută cu carne. De fapt, dacă ai citit cu atenție textul placentă este singurul cuvânt cu rezonanță neologistică. Celelalte folosite de Gheorghe sunt plugul, ploaia, plecarea, plămădi, plumburii, plesnea, brânză, brâu, branişte, brici, clopot, clop, clondir, cleştii, Cloşca cu Pui. Cuvinte la îndemâna unui plugar. Celelalte amintite de tine - stalactite, desangvinizate, comuniune, epidermă, bazin, iris, grup statuar, inserții, chiar și vulvă sunt cuvinte ce aparțin autorului, cum bine reiese din text. Nu mă mai opresc acum asupra dizertației tale referitoare la zămislirea de prunci. Nu știu câți ani ai și dacă ai trecut serios prin viață. Mă refer la viața privată. Ca să știi ce înseamnă zămislirea de prunci. Sper să nu faci parte din conducerea acestui site, fiindcă am plecat de pe Agonia, unde am postat peste 300 de texte și unde cineva îmi căuta nod în papură, ori de câte ori postam un text. Eu accept orice critică, respect pe oricine, dar vreau ca și opinia mea scrisă să fie respectată, nu răstălmăcită. Este ultima mea luare de poziție la comentariul tău, fiindcă nu vreau să consumăm spațiul virtual al acestui site meritoriu pe o dispută sterilă.
    Cu prietenie, Ylan

  • ylan

    Mulțumesc mult, Poema! Am să mă gândesc la criticile și aprecierile tale ca la un coleg de breaslă al cărei ultim țel este valoarea și autenticitatea acestui site, ce rezidă din postările membrilor săi.
    Cu prietenie, Ylan

  • imaginea utilizatorului Virgil
    Virgil

    ylan, n-am prea înțeles ce ai scris. după cum am impresia că nici tu nu ai înțeles ce am scris eu. îți repet ceva mai simplu: modul cum amesteci tu arhaismele cu neologismele este un magiun și nu literatură. și ăsta nu e nod în papură. este o realitate. că tu nu vrei să o vezi sau să o accepți este altceva.
    și da, fac parte din „conducerea” acestui site. ba chiar eu l-am făcut cu mînuțele astea. în întregime. ba și și plătesc pentru el. lunar. ce mai vrei să știi? aa. și da, am trecut și eu așa puțin prin viață. de vreme ce am prunci de 25 și 30 de ani. și ce mai vrei să știi? chiar nu îți dai seama că ești ridicol cu aluziile și supozițiile tale. eu zic să încetezi să te mai legi de persoana celui cu care intri în dialog aici. dacă vrei să publici aici. fiindcă nouă nu ne place. n-are importanță dacă cineva a zămislit sau nu prunci, dacă are sau nu facultate, dacă trăiește în românia sau aiurea, dacă e comunist sau ortodox, dacă e evreu sau ungur, dacă e blond sau brunet, dacă e bărbat sau femeie, dacă e tînăr sau bătrîn. ai priceput? aici nu tolerăm nici atacurile la persoană și nici aluziile la persoană, și nici referințele la viața privată, care pot deveni ușor ad hominem. deci, sper să fi clarificat pentru tine chestia asta. aici discutăm despre texte și literatură. atîta tot. iar despre text ți-am spus părerea mea. e un magiun. dacă nu îți place, regret. dar asta este menirea unui forum. să ne exprimăm părerile. eu mi le-am și argumentat. și cu asta, o zi bună.

  • ylan

    Acum am priceput, Virgil! Ești din ejusdem farinae cu toți cei care cu mânuțele lor ridică din nimic site-uri. Nu te felicit,  fiindcă nu mă interesează ce faci tu cu finanțele tale, nici cu viața ta privată. Debordezi de orgoliu, te dai mare că ești un fel de șefuț aici și nu vrei ca cineva să-ți iasă din cuvânt. Am înțeles! Rămâi cu ucenicii tăi, căci pe lumea asta am și alte preocupări mai bune decât să mă cert cun un om înfumurat ca tine. 

  • imaginea utilizatorului Virgil
    Virgil

    călătorie sprîncenată.

Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.



Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com


Rețele