Orașul cimitir

Amira

Amira găsi cutia unde păstra frunzele de ceai; prefera să le zdrobească în mâinile ce împrumutaseră puțin din rotunjimea trupului. Deschizând capacul, simți vechi senzații.
Oare mai sunt frumoasă? Mi-au spus-o mai mulți bărbați și n-am avut de ce să nu-i cred. Pistruii de pe față și piept, rotunjimile, coapsele strunjite după tiparul unei zeițe a fertilității, urechile mici, dar puțin ascuțite și cu lobii lipiți, iar ochii... nu le fie de deochi! Am văzut nările lor fremătând de dorință, am simțit impulsul acela sălbatic ce nu poate fi oprit, i-am făcut să-mi promită mai mult decât puteau oferi. Ceaiul. Poate crede că era un chin, că mă simțeam cumva obligată să-l prepar în fiecare dimineață și să-l aud cum soarbe zgomotos. Însă era o prelungire a nopții. Puteam să fiu alături de el, reînnodând diminețile, sperând că lucrurile bune se vor repeta cu doza aceea de liniște în care îngrămădeam clipe de fericire, dar pierdeam timpul numărându-le.
De ce nu să nu mai fiu? Acum, când viața înmugurește în mine, iar obrajii mei par fețele unui boboc gata să plesnească spre înflorire, trăiesc pentru doi, ceasurile de contemplare au gust, iar bucătăria îmi este prietenă.
- Înainte să-ți cer ceva, vreau să înțelegi cum am ajuns în situația asta nenorocită. Amira nu este prima mea logodnică. Îi spuneam Eriș, nu mă întreba de ce i-am ales numele ăsta. Nici eu nu știu cum de-ai conceput acest Amira. Ca în mai toate relațiile mele, frumusețea ei și entuziasmul meu păcătos pentru tot ce-i nou, mă făceau să cred că-i dăruiam totul, că era sufletul meu pereche și c-o făceam fericită. Tind să cred că nu era așa, dar reveriile ei îmi păreau normale. Își călca pe inimă să-mi ascundă orice dojană. Călătoriile atenuau discrepanțele. În casa ei trăiam regește. Eforturile mele de a demonstra dragostea îi păreau jalnice, dar păstra aparențele. În sufletul meu era primăvară; ea își ascundea forile de gheață cu petale artificiale. Asta până într-o zi.
I-am cumpărat buchetul cel mai frumos dintr-o piață. Florăreasa a făcut tot ce era posibil pentru a mă determina să aleg altul. Chiar mi-a oferit unul mai puțin arătos gratis, dar eu am refuzat-o politicos. Nu vedeam în acele corole decât surpriza, satisfacția și feminitatea ei. Erau reunite într-un mănunchi ce-l credeam perfect. Pesemne am trăit prea mult în preajma femeilor; un sport mai bărbătesc precum vânătoarea mi se pare atroce. Nu spun câtă grijă am avut în autobuz să protejez acei lujeri ascunși într-o folie de culoarea frunzelor. Mi se părea că risipesc polenul galben pe încălțările călătorilor indiferenți, pierduți în gândurile sărăciei. Drumul a fost un coșmar. Am făcut o adevărată tragedie când am văzut o stamină frântă. Căutam cu privirea un vinovat, când știam că eu eram acela. Ajuns acasă, am urcat, câte două trepte o dată, până la etaj unde o găseam adesea pieptănându-și părul în fața unei oglinzi imense ce absorbea camera. Mi-a văzut jalnica apariție. Țineam stângaci buchetul. A continuat să-și treacă peria cu mâner de baga prin coada prinsă cu mâna încărcată de inele. Auzeam pocnind scânteile electrice la fiecare trecere. Își chinui chipul mimând surpriza. Abandonă peria pe covor. Se apropie de mine și, ignorând florile, își țuguie gura a sărut. Aș fi vrut ca în acea apropiere a buzelor să pună mai mult decât tot ceea ce trăiserăm până atunci împreună, dar n-am simțit nici patimă, nici urmă de dragoste. Era o pecete pe-o scrisoare înmânată unui condamnat la moarte, o gumă care se încăpățânează să șteargă o pagină întreagă pentru o singură greșeală. Apoi m-a privit. Părea să-mi caute vinovăția; se agăță de ochii mei și, într-un final, îmi șterse apăsat, folosind batista cu parfum de migdale, buzele ce-i furaseră rujul. Îmi luă din mâna neputincioasă buchetul și căută o vază. Am rămas singur în fața oglinzii. Îi urmăream depărtarea în mers legănat, cu faldurile rochiei lungi ascunzându-i tălpile goale. Sticla îmi întorcea zâmbetul tâmp, îmi imita descurajarea. Prevedeam o întoarcere furtunoasă pentru a-mi reproșa stamina ruptă, dar ea se întoarse ascunzându-și lipăitul tălpilor pe dalele de travertin prin jocul coapselor închingate de bata strânsă. Îmi puse mănunchiul dezvelit în brațe și-mi privi peste umăr nedumerirea. „Frunzele”, adăugă ea. Într-adevăr, tulpinile erau desfrunzite. Acum pot spune c-aveam un cheag de trăiri contradictorii, dar pe rană se forma o crustă de furie. Așteptam de la ea la compătimire sau un alt sărut împăciuitor, însoțit de o vorbă bună. M-am întors spre ea, dar se depărta cu aceiași pași năucitori, cu mersul voit legănat. Clocotul din mine risca să răbufnească prea târziu. Am aruncat florile spre ea. Nu aveau frunze care să le atenueze căderea. A întors capul spre mine. Licărul din ochi spunea prea multe, lăsa loc de interpretări. Îmi trebuia o răbdare de paleograf să-i descâlcesc ițele. Când m-am dezmeticit, am rămas cu dagherotipul acela întipărit în retină. Și-n prezent mai fac eforturi pentru a dezlipi straturile ce mascau acea căutătură efemeră în intenție. De atunci, n-am revăzut-o. Explicațiile ar fi fost zadarnice. Ar fi adâncit neînțelegerea. I-am părăsit casa rece doar cu hainele de pe mine. Am încercat să pun o distanță cât mai mare între noi. Am știut că mă urmărește de după o perdea. Credeam că o dată cu depărtarea mea o învăluie singurătatea, regretă clipele de intimitate. Poate e ridicol, dar acum sunt sigur. În acele clipe, când nu doream să-i dau satisfacția unei ultime priviri de regret, în ea fierbea ura. Plănuia să mă ucidă.


Amira

Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.



Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com