Patricia (fragment de roman)

Mereu acelaşi vis: mergeam pe o pajişte plină de flori, îmbrăcată în pijama. Călcam prin iarba înaltă şi moale. În depărtare se zăreau câteva dealuri înconjurate de copaci, iar pe cer alunecau grupuri de nori zdrenţuiţi. Se făcea dimineaţă. Vântul îmi aducea în nări mirosul pământului umed de rouă, pe când mă apropiam de un pârâu ce curgea printre ierburi, un pârâu traversat de-un podeţ miniatural, îmbinat din bucăţi de scândură negeluită.
De cele mai multe ori îngenuncheam, îmi suflecam pantalonii de pijama şi încercam să cufund mâinile în apa rece însă, de această dată, m-am pomenit sărind pe celălalt mal şi rupând-o la fugă prin iarbă, către copacii de la poalele dealurilor, brusc încredinţată că acolo se afla ceea ce căutasem toată viaţa, răspunsul tuturor problemelor, ecuaţia ce lămurea sensul unei existenţe inutile – convinsă că în acel loc era fericirea şi puterea mea, sigură că acolo mă aştepta ceea ce dorisem mereu; alergam fără să privesc în jur, pierdută, disperată, mă împiedicam de rădăcinile ierburilor, călcam peste tufişuri, alergam cu pumnii strânşi şi răsuflarea tăiată, alergam, alergam – şi chiar atunci, lângă trunchiurile copacilor, pe o buturugă…

„E o prostie, m-am gândit orbecăind în jur, aşa ceva e imposibil. Nu dorm… Sunt la birou, în baie.” Cu ochii deschişi, dar fără să văd nimic, am pipăit peretele şi am găsit în cele din urmă sulul de hârtie igienică. Imaginile s-au mărit, au crescut până la dimensiuni dureroase; s-au succedat rapid, au devenit pentru o secundă clare, aproape transparente, apoi s-au deformat, amestecate într-un glob de scânteieri care mi-a explodat înapoia pleoapelor. Am reuşit să rup o bucată de hârtie, m-am şters, apoi am căzut ameţită pe spate, rezemată de bazinul veceului, cu coapsele desfăcute. Toată pielea începuse să mă usture şi umerii îmi erau asaltaţi de junghiuri fierbinţi. „Doamne… Doamne-dumnezeule…” Un timp am rămas cu palmele la piept. Mici boabe de transpiraţie, formate la rădăcina părului, începuseră să alunece pe frunte şi să curgă pe lângă sprâncene. Întreg corpul îmi tremura, aveam muşchii contractaţi şi îmi încleştasem atât de tare dinţii, încât îi auzeam scrâşnind.
„Trebuie să beau ceva.”
Ultimele rămăşiţe ale imaginilor, dizlocate în sute de steluţe portocalii mi-au înţepat orbitele - transformate apoi în minuscule ace incandescente care s-au concentrat toate deasupra sprâncenelor în două puncte de durere intensă. Am lăsat capul pe spate. „Dumnezeule, nu pot să cred că se întâmplă din nou, m-am gândit, în timp ce încercam să ridic braţele, tocmai azi din toate zilele. A început să devină ridicol. Nu e normal.” Cu mîinile la frunte am început să masez uşor pielea, în vreme ce închideam şi deschideam ochii. Uşa cabinei veceului a devenit clară, cu vopseaua ei mâzgâlită pe alocuri cu pixul, apoi plăcile de faianţă, albăstrui sub lumina impersonală a neoanelor, pe urmă coapsele mele desfăcute deasupra vasului de toaletă, pe când roteam ochii şi începeam să clipesc rar, căutând să mă obişnuiesc iarăşi cu realitatea rece a băii.
Câteva frânturi de imagini insistau să rămână prinse pe la colţul pleoapelor - resturile unor instantanee inofensive acum, ce se topiră curând, integrate în contururile obiectelor din jur. „E vineri după-amiază, mi-am zis, în timp ce mă sileam să-mi fac corpul să stea drept, e vineri după-amiază, mai e mai puţin de-o oră până la sfârşitul programului, iar diseară ai timpul tău special cu Bobby Ti. Trebuie să te aduni, să te linişteşti. N-ai adormit, eşti la firmă…” Mi-am apăsat încă o dată tare-tare fruntea, repetând cuvintele în minte de câteva ori, tot mai repede şi mai repede, ca pe-o incantaţie, apoi am tras adânc aer în piept şi mi-am dezlipit spatele de bazinul veceului. Mă simţeam epuizată, moale şi murdară, de parcă scăpasem dintr-o încleştare care-mi solicitase toate resursele.
Era a treia oară în ultima lună când se întâmpla să retrăiesc atât de intens o parte a visului avut cu o seară înainte, dar niciodată imaginile nu se închegaseră într-un film atât de real, de veridic, încât să ajungă să-mi provoace dureri fizice. Prima oară pusesem totul pe seama surmenajului, fără să mă gândesc prea mult la asta, însă acum eram mai sigură ca oricând că totul era cauzat numai de oboseală şi stres; trebuia să încerc să dorm mai mult, poate să reduc un pic şi din numărul paharelor pe care obişnuiam să le beau seara.
„Haide fată, haide, mi-am zis. Mişcă.”
Am întârziat o clipă cu palmele pe coapse, apoi m-am întins după o altă bucată de hârtie igienică. Încă îmi simţeam muşchii încordaţi şi rigizi, dar inima se liniştise; rămăseseră doar acele două puncte incandescente de deasupra sprâncenelor, însă şi acolo durerea devenise deja difuză, suportabilă. Am mototolit hârtia şi-am aruncat-o la coş, apoi m-am ridicat, mi-am săltat încet chiloţii şi, după ce mi-am aranjat hainele, am tras apa şi-am ieşit să mă spăl. În timp ce deschideam robinetele, m-am uitat la ceas. Stăteam în baie de aproape douăzeci de minute. „Nu e minunat?” Oricum, nu mai avea importanţă.
Deasupra mea unul dintre neoane a bâzâit. A clipit, s-a stins, apoi s-a aprins cu un zgomot slab şi-a început să zumzăie, acompaniat de duduitul motoarelor unor camioane ce se auzeau trecând pe lângă clădire şi făceau pereţii să vibreze uşor.
Am terminat cu spălatul, mi-am tamponat cu apă rece obrajii şi fruntea, pe urmă m-am întins după prosop. „Ok, eşti bine. Totul e-n regulă. E doar oboseala.” Oglinda de deasupra chiuvetei mi-a surprins o clipă imaginea, dar am evitat s-o privesc, convinsă că mi-aş fi făcut doar rău. De fapt, în ultima perioadă renunţasem de tot să mă mai uit în oglindă în timpul programului de lucru. Era ciudat, însă de-o bucată de vreme simţeam că fiecare oră scursă la birou mă diminua, mă epuiza, îmi răpea ceva vital, de neînlocuit, mă devora fizic şi-mi era teamă ca, într-o bună zi, dacă aş fi cedat tentaţiei şi-aş fi privit imaginea din oglindă, aş fi văzut doar un chip buhăit, plin de umflături şi pustule, cu un nas cu nările crăpate deasupra buzelor retrase deasupra dinţilor şi nişte ochi uscaţi în orbitele pe jumătate acoperite de pielea căzută, flască a frunţii. Ştiam că era o prostie, dar nu mă puteam abţine. M-am şters, apoi am trecut mâinile prin părul sârmos, mai mult ca să-l împing din ochi decât să încerc să-l aranjez cumva – oricum nu stătea în nici un fel – şi-am ieşit pe coridor.
Era linişte şi pustiu. Se auzeau numai tocurile mele cum păcăneau uşor pe parchet. Poc-poc, poc-poc…
„Poate a plecat totuşi.”
După câţiva paşi, am făcut la dreapta. Am coborât câteva trepte şi m-am oprit în faţa uşii unui birou alături de care erau aranjate mai multe ghivece cu plante ornamentale. Erau urâte de obicei, dar azi arătau mai rău ca oricând. În clipa-n care puneam mâna pe clanţă, am desluşit nişte paşi grăbiţi la etaj, apoi o înjurătură mormăită şi iarăşi paşii, şi mai grăbiţi. I-am recunoscut şi am aşteptat resemnată, pregătită să deschid uşa.
- Patricia? Patricia, tu eşti? Aşteaptă o clipă.
Şefa a apărut după câteva secunde în capul scărilor, agitând în mână nişte hârtii. Respira greu, cu gura deschisă şi părea furioasă. Îndată ce m-a văzut, a ridicat braţele, a făcut câteva gesturi pripite, a coborât şi m-a apucat de încheietură. Era o roşcată micuţă şi nervoasă, cu părul scurt, machiată strident; fiind vineri, purta unul dintre costumele sale gri în dungi, pantofi negri şi bluză albă cu revere lungi. O secundă a părut că vrea să se sprijine de mine ca să-şi recapete suflul, dar apoi a făcut un gest brusc, a înălţat capul şi-a ridicat hârtiile către mine, fluturându-le încolo şi încoace.
- Patricia, a zis ea, te căutam. Am fost aici şi mai devreme. Te-am şi sunat, unde ai fost?
- Eram la baie, şefa. Îmi cer scuze.
- La baie. Te-am căutat şi acum douăzeci de minute. Ai stat la baie douăzeci de minute? Douăzeci de minute?
- Da, îmi pare rău. Nu mă simţeam prea bine. Puteam…
Mi-a retezat vorbele cu un gest.
- Nu contează. Voiam doar să ştiu dacă ai reuşit să ajungi la bancă. Linia de credit expiră.
- Da, şi m-am întors puţin mai devreme. Condiţiile sunt însă mult mai rele decât anul trecut. Ne-au mărit dobânda şi comisioanele.
Şefa şi-a ţuguiat buzele şi a ridicat braţele. Mişca mereu din mâini atunci când nu te aşteptai şi fără legătură cu ceea ce spunea, de parcă ar fi încercat să apuce ceva ce-i scăpa mereu.
- Deci, după atâţia ani, ne fac asta. După atâţia ani. Să ştii că m-am săturat. Cred că ar trebui să mergem la altă bancă - mutam pur şi simplu linia în altă parte.
- Ştiţi doar că au fost anul trecut bănci care ne-au făcut oferte mult mai bune.
- Da, aşa-i.
- Am nevoie să semnaţi o balanţă şi-un bilanţ să merg să-mi facă după ele ofertele. Dacă le rezolvaţi azi, de luni o pot lua la picior. Linia expiră peste o lună, deci avem exact atât timp să ne mutăm.
- Bun, bravo. Deci nu-i nicio problemă dacă lăsam totul pentru săptămâna viitoare.
- Nu, bănuiesc că nu e.
- Rămâne aşa. Nu am chef să mă mai gândesc la asta acum.
- Bine, cum doriţi.
A părut brusc mai liniştită. Fruntea i s-a încreţit, în timp ce hârtiile din mâna ei tremurau, şi-a făcut un gest scurt în aer, ca şi cum şi-ar fi purtat degetele peste ceva ce-o calma. S-a uitat apoi la mine şi-a zâmbit, cu buzele trandafirii întredeschise. Faţa îi era foarte albă în lumina care venea pe fereastra din stânga biroului, şi-n vreme ce o ascultam şi apăsam clanţa, i-am privit sprâncenele negre, ochii daţi din belşug cu rimel, pomeţii aproape roşii. Se întâmplase odată s-o văd nemachiată, la ea acasă; avea chipul şters, spălacit, lipsit de personalitate şi întotdeauna mă gândisem amuzată că folosea cât de mult machiaj putea tocmai pentru a-şi sublinia trăsăturile în încercarea de a arăta cât mai uman. Aşa cum stătea în lumina ferestrei, cu corpul strâmb şi mâna ridicată-n aer mi-a fost, nu ştiu de ce, un pic milă de ea, însă imediat m-am gândit la mine şi m-am simţit vinovată şi puţin invidioasă.
- În regulă, a zis în cele din urmă, să te ţii de capul lor, n-am nevoie de neplăceri în perioada asta. Mă sâcâie destul şefii de la Malakyt. Acuma plec, că mi-au venit nepoţii acasă, mititeii, şi abia aştept să-i văd. Weekend plăcut, Patricia. Mai vorbim luni.
- Mulţumesc la fel, doamnă. Şi o seară liniştită.
- La fel şi ţie.
- Da, doamnă…
Şefa a făcut încă un gest pripit, de parcă ar fi vrut să împingă pe cineva, apoi s-a îndepărtat, cu fundul micuţ tresăltând sub fusta gri cu dungi. Paşii i s-au stins repede pe hol şi, după o vreme, s-a auzit o uşă trântită la parter.
Am întârziat încă o clipă cu mâna pe clanţă, pe urmă am apăsat-o de tot şi-am intrat în birou, cu ochii la ceasul de lângă fereastră. Cinci fără cinci. Durerea de cap se dusese aproape, mă simţeam mult mai bine. Ceea ce se petrecuse la baie părea acum îndepărtat şi un pic străin, de parcă totul se întâmplase altcuiva. M-am aşezat pe scaun. Din spatele calculatorului ei, Lidia, colega de birou, şi-a înălţat privirea, mi-a zâmbit scurt, apoi s-a aplecat iarăşi deasupra tastelor, cu buzele strânse şi ochii mijiţi. I-am zâmbit şi eu şi mi-am lăsat palmele peste hârtiile care acopereau biroul, cu privirea în monitor. Câteva minute am reuşit să mă concentrez, treaba începuse să meargă, însă era greu să rămân liniştită. Mă tot foiam pe scaun şi priveam ceasul de lângă fereastră. Limbile înaintau cu o încetineală exasperantă; auzeam fiecare bătaie a secundarului, în pofida muzicii lăsate-n surdină care venea dinspre calculatorul Lidiei. După o vreme, literele şi cifrele de pe ecran au început să devină tulburi, s-au amestecat; coloanele au intrat unele-n altele, au împletit curioase pătrate şi romburi în interiorul cărora sumele dansau în cercuri concentrice, lovite unele de altele şi apoi au explodat în mici nebuloase deraiate pe trasee spasmodice.
După ce m-am chinuit în zadar să înţeleg unul dintre rezultate şi să-i găsesc provenienţa, am renunţat să-mi mai bat capul. M-am lăsat moale în scaun, cu fruntea în palme şi m-am prefăcut că studiez câteva hârtii din teancul aşezat în faţă. 1…2…3…secundarul scrâşnea şi huruia ca un ciocan care lovea într-o bucată de fier. Am băut cu regret o gură din cana cu ceai pusă în dreapta, apoi am rotit un pic capul şi, cu o hârtie între degete am început să privesc pe fereastră, printre crengile teiului de afară care-o acopereau pe jumătate.
Se sfârşea o nouă zi toridă, de iulie. Dincolo de depozitele din incinta firmei se vedeau acoperişurile vilelor tremurând în soare şi mai departe, scăldate într-o strălucire galben-roşiatică cu irizaţii albe, turlele catedralei din centru, cu vârfurile prinse de poalele unor nori ferfeniţiţi ce alunecau lent către nordul oraşului. Câteva vrăbii ciripeau pe pervaz; îşi luau zborul către ramurile teiului, apoi reveneau şi zburau iarăşi, într-un iureş de vociferări şi fluturări de aripi. Soarele îmi bătea în ochi şi-mi încălzea faţa; brusc am avut impresia că timpul încremeneşte în jurul meu şi mă izolează într-o găoace moale şi călduţă, în vreme ce-şi vedea nestingherit de treabă dincolo de mine; împingea în continuare secundarul ceasului, antrena degetele Lidiei ce păcăneau aproape insesizabil pe taste, parcă în ritmul muzicii, mă părăsea într-un cocon confortabil şi anesteziant, mă lăsa în urmă ca pe-un organism bolnav pe care se săturase să-l tolereze, de vreme ce nu aducea nici un beneficiu bunei sale funcţionări. Totul se mişca mai repede fără mine. Am tresărit şi hârtia pe care-o ţineam s-a mototolit în pumn.
Era cinci şi douăzeci şi cinci. Am închis programele, am strâns hârtiile şi le-am băgat în sertar, apoi l-am încuiat şi m-am lăsat pe spate, scârţâind spătarul scaunului.
- Mai stai? am întrebat-o pe Lidia, care-şi mişca încet capul în ritmul muzicii şi zâmbea cu un colţ al gurii. Mie îmi ajunge pe azi. Oricum mai am puţin şi termin.
Lidia şi-a şters buzele.
- Încă vreo jumătate de oră cred, a zis fără să ridice ochii, ies să iau masa în oraş pe la şase. Poţi să te duci, nu-i nicio problemă, închid eu. Dacă totuşi vrei să rămâi încă un pic, te pot repezi până acasă.
M-am ridicat repede şi mi-am îmbrăcat sacoul. Începuse iarăşi să mă doară capul.
- E-n regulă, am refuzat, simt nevoia să merg, să-mi limpezesc gândurile. Săptămâna asta m-a stors de puteri. Avocatul ăla nu-i în toate minţile. Ar trebui să-şi schimbe calmantele sau ceva. Lidia n-a răspuns, şi-a lărgit numai zâmbetul şi-a continuat să-şi mişte imperceptibil capul. Am vrut să mai zic ceva, apoi m-am oprit pentru că aveam impresia că vorbisem deja prea mult şi m-am simţit uşor ridicol, dar mi-am făcut repede de lucru încheindu-mi nasturii sacoului şi petrecându-mi peste umăr cureaua poşetei mele uriaşe şi informe, cu cataramele zgâriate, în timp ce verificam dacă lăsasem totul în ordine pe birou.
Lidia se mişcă şi dădu muzica un pic mai tare.
a younger guuuuyy…
Melodia care se auzea îmi părea cunoscută şi-mi plăcea întrucâtva, însă nu ştiam dacă o ascultasem înainte, ori pur şi simplu semăna cu multe altele, aşa că am privit încă o dată pe fereastră, la turlele strălucitoare ale catedralei, mi-am îndreptat fusta şi m-am dus la uşă. Nu mai voiam să aştept nici un minut. Deja simţeam fluturi în stomac ori de câte ori mă gândeam la drumul pe care-l aveam de făcut până acasă şi-n faţa ochilor îmi apărea tot mai clar chipul ori zâmbetul larg al lui Bobby Ti pe când îşi ridica mâna şi-şi trecea, cu gestul său specific, ieftin, degetele prin părul blond, lăsând întotdeauna, cu pricepere, să-i cadă pe frunte două-trei şuviţe rebele ce-i accentuau culoarea ochilor şi curba seducătoare a sprâncenelor. Îmi era dor de apartamentul meu, de muzica mea, de timpul meu.
Poşeta aluneca mereu de pe umăr. Una din catarame nu se închisese şi atârna, dar nu i-am dat importanţă.
- Patricia? s-a auzit glasul Lidiei. Săltase un pic capul desupra monitorului şi ridicase un pix între degete. Să fii cuminte, auzi Patricia? Fluturii mei s-au agitat în stomac, strânşi într-un ghem fremătător şi vibrant care şi-a trimis apoi reverberaţiile către coaste.
- Nicio grijă, nicio grijă, am zis, chinuindu-mă să zâmbesc, ştiu ce fac –, apoi am ieşit, închizând uşa. Tranc. Şi gata. Lucram la firma asta de peste cinci ani, astea erau cuvintele pe care mi le spunea ritualic, ca pe-un cod secret, de obicei, la sfârşit de săptămână, însă nu mă obişnuisem niciodată cu ele şi mereu credeam că ascundeau ceva ce-mi scăpa şi reuşeau astfel să-mi strice un pic cheful în clipele dinaintea plecării. Din fericire, asta nu dura mult; ştiam că eram doar paranoică; cei de la birou considerau probabil că sunt doar o femeie discretă şi reţinută în a discuta amănuntele vieţii personale – probabil din cauza unor necazuri din trecut, cum se întâmpla de cele mai multe ori – iar eu, pe de altă parte, mă comportam destul de firesc ca să fiu sigură că nu mă trădez şi că nimeni nu bănuia ceea ce se petrecea cu adevărat în viaţa mea.
Am răsuflat adânc. „Gata. Ai scăpat.”
Fluturii se desprindeau, unul câte unul, din ghemul adunat în stomac, atingeau cu aripile partea de jos a pântecului şi-mi trimiteau în vintre fiori calzi, plini de furnicături calmante. Capul îmi zumzăia uşor, plăcut acum, iar visul rămăsese departe, o amintire inofensivă şi decolorată între pereţii albi, reali, ai holului. Deci primii paşi. 1, 2, 3… M-am desprins de uşă. Aceşti întâi paşi mă calmau instantaneu, de fiecare dată. Era unul din jocurile mele preferate, un joc bun şi util, de care aveam întotdeauna nevoie ca să-mi revin, să regăsesc resorturile în jurul cărora gravitam 4, 5, 6… -, nerăbdarea cu care aşteptam declicul, deşi se întâmpla în mod firesc, fără să mă dea peste cap, amestecată cu anticiparea drumului până acasă şi până-n momentul în care aveam să pun mâna pe clanţa uşii apartamentului şi să bag cheia-n broască, îmi creau o stare deosebită, de distanţă şi înţelegere, de revanşă împăciuitoare, totul construit pe o bizară, deşi resemnată, luciditate orgolioasă. Ajunsesem aproape de scara care ducea la parter.
De acolo, mai aveam doar să străbat holul, să trec pe lângă biroul secretarei, probabil închis deja la ora asta, ceea ce mă scutea s-o mai salut şi să pierd vremea pe acolo câteva minute discutând nimicuri, apoi să deschid uşile duble şi să ies în curte, lângă depozite, de unde începea, de obicei, momentul cel mai greu. 8, 9, 10… Poşeta îmi tot aluneca de pe umăr.
Am ridicat-o şi-am coborât primele trepte.
Ştiam exact câţi paşi urma să fac până la poartă. Îi numărasem de sute de ori, devenise ceva instinctiv 11, 12, 13…, era fluidul care-mi rechema corpul şi mintea la viaţă, fluidul care punea în mişcare adevăratele angrenaje ce-mi întreţineau existenţa, dincolo de manifestările ei superficiale reflectate la lucru în timpul orelor lungi la birou, unde aveam nevoie de o altfel de luciditate - din care lipsea însă acel ceva vital care mă însufleţea îndată ce rămâneam singură, cu gândurile mele. Nu mă simţeam protejată, nu era un mecanism de apărare neapărat, nici o carapace de protecţie, era doar mulţumirea dată de adevărurile mele care deveniseră imuabile. Mi se părea totuşi că mă mişc greu şi că mă clatin pe picioare. Pe când mergeam pe hol, chipul lui Bobby Ti a strălucit scurt înaintea mea, aureolat de lumină, tăiat în diagonală de rânjetul său superficial şi asta m-a însufleţit – am deschis uşile şi-am ieşit din clădire. Pasul 16, pasul 17. M-am oprit o clipă să respir, cu ochii închişi. Sunt Femeia cu fluturi, Ultima care se aşază, Cea care se pregăteşte. Fiorii calzi din partea de jos a pântecului se transformaseră în mici ace de gheaţă ce înţepau pielea şi mă făceau să mă încordez fără să vreau. Poşeta aluneca de pe umăr, atârna greu, agăţată de braţ şi-mi venea s-o las acolo. Trecuse mult timp de când nu mă mai simţisem atât de istovită, de stoarsă de puteri şi, pentru întâia oară, primele senzaţii care anunţau declicul, întârziau să apară. Aveam mai mult ca niciodată nevoie de un pahar. Încet, am deschis ochii.
Maşina şefei, un BMW negru, era în parcare, protejat de umbra clădirii birourilor şi lângă ea o dubiţă albastră pe care n-o mai văzusem, cu uşile din spate lovite şi cu vopseaua sărită, iar mai încolo, smartul roşu al Lidiei. Femeia care părăseşte umbra, Cea care păşeşte dreaptă, Femeia care nu vrea să fie nimeni acolo 19, 20, 21… Dinspre depozite se auzeau râsete. Încă un pas şi m-am trezit în plin soare.
Mirosea puternic a vopsea şi-a asfalt încins. Era atât de cald încât am simţit că subsuorile mi se umezesc instantaneu; „să pitreeeeacă…şi atunci”, sâsâia cineva şi hohotele de râs se auzeau tot mai clar şi mai aproape, pe când ocoleam clădirea şi-o luam pe lângă straturile de trandafiri de sub ferestre, către poarta înaltă al cărei grilaj albastru, aflat în soare, părea să sufere acum deformări stranii; „atuncia…aa..”, sâsâia vocea, răguşită, sâcâitoare.
Rezemaţi de un motostivuitor tras lângă uşile depozitului cu materiale de construcţie, cinci sau şase muncitori în salopete fumau şi vorbeau cu glas tare. Îşi roteau capetele şi-şi pocneau cu zgomot palmele. Cel aflat în mijloc părea să le povestească ceva celorlalţi şi toţi îl ascultau atenţi câteva clipe înainte de a izbucni în hohote de râs, lăsaţi moi pe picioare şi cu vocile răsunând spart în perimetrul curţii, parcă strivite de căldură şi totuşi ireal de sonore în aerul încins. Acele de gheaţă mi se topeau în măruntaie, curgeau în părâiaşe călâi pe sub piele, spre coapse şi de acolo în genunchi, adunate în mici ciucuri cleioşi care-mi stânjeneau mersul şi aşa împleticit şi clătinat.
Am fixat poarta, pe urmă am traversat curtea. Trăgeam cu coada ochiului spre muncitori; unul dintre ei, înalt şi blond, cu şapca în mână şi-o ţigară între buze, îmi amintea oarecum de Bobby Ti, mai ales datorită felului în care-şi mişca mâinile şi-a rânjetului încremenit în colţul gurii – chipul mânjit de unsoare şi transpiraţie strălucea palid sub şuviţele părului care-i acoperea aproape de tot ochii. Avea bretelele salopetei lăsate şi pieptul dezgolit şi îşi tot lovea şapca de-un picior, cu un gest relaxat.
Era uimitor să constaţi că ceva ce credeai că ştii bine putea fi atât de real şi atât de aproape. Un fior mi-a cutremurat trupul, în timp ce mă clătinam, strivită de căldura asfixiantă. Femeia care nu îndrăzneşte, Prima care pleacă ochii, Ultima pasăre a nopţii. Râsetele se potoliseră. Cel care povestea, vorbea acum cu glas scăzut şi bătea rar cu palma pe tabla motostivuitorului, ca pentru a sublinia un anumit lucru. Mai aveam doar câţiva paşi. Încurcasem un pic numărătoarea, mergeam repede, mai repede decât îmi permiteau picioarele, cu gâtul întins înainte şi fălcile încleştate, simţindu-mă neîndemânatică, grasă şi ridicolă în hainele care mă stânjeneau, lipite de piele. Sudoarea începuse să-mi curgă de la subsuori. Picături iritante se prelingeau din scobitura axilelor în jos, pe coaste, îmbibate în materialul cămăşii, sub sacoul subţire. De acum ajunsesem în dreptul grupului de muncitori. Un bărbat mic şi rotund, cu faţa roşie, a rotit capul către mine şi m-a salutat vag, „săr..nna”, dar ceilalţi nu au schiţat nici un gest, cu chipuri destinse şi nepăsătoare. Imediat ce-am trecut însă de ei, vocea şi-a reluat sâsâitul enervant, s-au auzit câteva râsete înăbuşite, pe urmă nişte ţocăituri din buze, mmţoc, mmţoc, mmţoc iubita, şi apoi cu toţii au pufnit în râs.
Mi-am vârât capul între umeri şi-am încleştat dinţii. 111, 112, 113, aproape ajunsesem la poartă. Hohotele de râs îmi ardeau ceafa. Picurii de transpiraţie îmi îngheţaseră pe coaste. Portarul, un bătrânel negricios cu părul alb, m-a văzut, a înclinat capul şi-a ridicat mâna în semn de salut.
I-am răspuns dând din cap, apoi am ieşit în stradă şi-am continuat să număr, inconştient, încă vreo câţiva metri, în timp ce ocoleam o maşină trasă pe bordură şi încercam să păşesc peste gropile pline de mizerie din trotuar. 125, 126, 127, Femeia care ridică în sfârşit ochii. Deja consistenţa aerului se schimbase, respiram mai bine, fălcile mi se descleştaseră şi, fără voie, încetinisem pasul. Corpul meu îşi regăsea încet echilibrul, se relaxa, redescoperea mediul în care redevenea el însuşi, eliberat de privirile apăsătoare care ajunseseră să-l recunoască. Un camion a trecut claxonând pe şosea.
Tot ce se întâmplase în ultima săptămână şi mai ales în ultimele ore ale zilei, problemele cu avocatul, cu distribuitorii şi vânzătoarele din magazin, râsetele şi privirile, discuţiile cu şefa ori cu Lidia, telefoanele, drumurile stânjenitoare la primărie ori la trezorerie însoţită de şoferul firmei, un individ vulgar şi zeflemist, se roteau acum într-un amalgam maroniu şi inodor, din care foarte rar mai ţâşnea clar vreun crâmpei periculos de imagine sau vreo vorbă care încă putea strica ceva – totul amestecat repede, strivit şi evacuat de mecanismul meu secret, declanşat de numărătoare – totul mi se ştergea din minte, fiecare pas pe care-l făceam spre casă era ca o uşa deschisă spre ceea ce însemnam eu de fapt, eliberată de constrângerile nocive de la birou şi de prezenţa oamenilor pe care eram nevoită să-i tolerez. Mă îngrijora puţin faptul că declicul, cum obişnuiam să-i spun, se produsese un pic mai târziu ca de obicei – trecusem de pod şi de magazinele cu produse electrocasnice, pe care mi le fixasem inconştient drept hotare şi mă simţeam mai obosită ca oricând -, mulţumită totuşi de fiecare pas făcut, ştiind că până luni nu aveam să mai însemn nimic pentru nimeni. Eram în sfârşit liberă.
Am rămas o secundă la umbra unui tei crescut pe trotuar şi-am încercat să mă adun.
Un grup de oameni bărbaţi-femei-copii-bot-de-câine urlători, au trecut pe lângă mine – vorbeau tare şi miroseau a transpiraţie. Imaginile mi se ştergeau una câte una din minte. Lucrul ăsta nu fusese niciodată rezultatul unui efort conştient, ori al autodisciplinei. Era doar o cerinţă a fiinţei mele, ceva organic şi vital ce se manifestase în diferite forme aproape pe întreg parcursul existenţei mele, încă din timpul liceului când începusem să-mi pun întrebări cu privire la anumite lucruri. Grupul trecuse mai departe, se îndepărta. „Hai Patricia.”
Sub tei căldura creştea înebunitoare, îmi apăsa pe umeri ca un văl greu şi jilav.


Comentarii

  • imaginea utilizatorului bobadil
    bobadil

    desi nu am inteles unele cuvintele citite aici, desigur nu cuvintele in sine ci asocierea lor in propozitii care mi-au parut fie prea lungi fie prea scurte, am reusit totusi sa citesc fragmentul acesta de text pana la capat... sau cum ar spune amerindienii, to the bitter end

  • Robert Nuţu

    Mulţumesc pentru răbdare şi pentru comentariu. Nu am încercat neapărat să spun o poveste ci să introduc un personaj. Fragmentul e lung, dar aşa mi-a scăpat.

Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.



Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com


Rețele