rockfish

...

Cînd am fost astăzi în piață, m-am oprit în fața tarabei vînzătorilor de pește. Căutam rockfish. L-am găsit. Dar mirosea. Puțin mai mult decît eram dispus să accept. Știam că are carne albă de răpitor. Mult mai bună decît obișnuita carne a somonului sau decît cea albă a bibanului de mare. Am ales pînă la urmă altceva. Un pește necunoscut care arăta acceptabil. Resemnarea ignoranței. Ignoranța are uneori beneficii neprevăzute. În plus are un loc pe banchetă pentru curiozitate.
Curiozitatea nu mi-a adus de prea multe cîștig. Dimpotrivă. Dar cel puțin nu m-am plictisit. Așa cum probabil nu mă voi plictisi descoperind specificul acestei noi specii de pește. Sau, eventual, dezamăgirea unei banalități.
*
Ieri cineva mi-a spus că nu mai cunosc limba română. Nu știu de ce mi se pare că oamenii țuguie buzele întotdeauna cînd spun asta. Ca un sfincter. O amintire căreia i-am uitat sursa. Poate am visat. Este interesant. Cu cît înaintezi în viață există tot mai multe visuri pe care le confunzi cu realitatea. Apoi îți consumi o grămadă de timp încercînd să demonstrezi că nu e rațional să pui mare preț pe ele. Pe amintiri. Amintirile nu au însă discernămînt. Pentru ele visele sînt la fel de semnificative ca realitatea. Sau invers. De aici se naște frustrarea: ce fizionomie au oamenii cînd spun că nu mai cunoști limba română?
*
Tot ieri am fost la o întîlnire cu români. Merg extrem de rar la așa ceva. Dar cineva a insistat să mă invite. Un restaurant românesc de două stele undeva într-o fundătură. Un om își lansa o cărticică. Doctorand și politruc de dreapta de prin România. Probabil nepot sau strănepot de legionar. Habar nu am. (Am eu suspiciunile astea cu legionarii. Și comuniștii) Vorbea cu emfază despre tot felul de lucruri. Americani numesc stilul ăsta “all over the place”. Ceva despre iubire, valori tradiționale, homosexuali și plaga tehnologiei care distruge esența din noi. Whatever that means. În spatele lui trona pe un cearșaf, pictat cu numele și sigla cărții, adresa lui de facebook.
Am profitat de ocazie și am servit o ciorbă de burtă. În fața mea o duduie cu aplomb se ridică și ne vorbi cum tînăra generație nu mai acceptă valorile lui Dumnezeu și ale sfintei biserici. Asta după ce, probabil pentru curaj și evlavie, dăduse pe gît două păhărele de țuică.
*
Am să fiu deschis: am cumpărat mai demult rockfish de la vînzătorii aceștia. Nu a fost la fel de bun ca cel prins de mine în Pacific. Am petrecut o zi întreagă la deep sea fishing anul trecut. Cumplită aventură. Una dintre cele mai interesante descoperiri din viața mea de pescar. Pescuiești la adînc. Ceea ce în ocean înseamnă zece, două zeci de metri. Chiar și 100 de metri. Problema este că la adîncimea aceea, pe lîngă greutatea peștelui mai ai și greutatea plumbului care trebuie să fie semnificativă datorită curenților. Firul devine evident mai lung, ceea ce înseamnă greutate mai mare dar și frecare mai mare cu apa. Totul se acumulează într-un efort ce devine repede epuizant. Mușchii brațelor încep să doară cumplit. Începi să îți amintești de Hemingway și bătrînul lui pescar. Realmente. Peștele este însă deosebit de violent - plăcere aproape orgasmică pentru un bărbat - și foarte bun la gust. În această ordine.
*
Partea cea mai ciudată este faptul că nu m-a deranjat că mi s-a spus că nu mai cunosc limba română. Mi s-a părut ceva neutru. Tata s-a născut într-o familie de ucraineni pentru care româna era a doua limbă. El era ca și copii mei pentru care engleza este de fapt limba curentă. El știa ucrainenană dar vorbea întotdeauna românește. Eu am fost singura aberație în acest lanț al generațiilor. Eu am fost singurul care am vorbit românește de cînd m-am născut pînă acum. Iar acum nu o mai știu - se pare - nici pe asta. Bunicii, dacă ar trăi m-ar putea salva și m-ar putea învăța ucraineană. Ca să nu rămîn fără limbă. Copii mei nu îmi dau șanse cu privire la stăpînirea perfectă a englezei. I’m in no man’s land.
*
Ciorba de burtă a fost bună. Nu excepțională, dar bună. Probabil la fel de bună ca limba mea română. Nu înțeleg de ce vin indivizi din aceștia cu doctorate în patristică să bată cîmpii într-o lume despre care înțeleg foarte puțin. Poate pentru că sînt convinși că înțeleg foarte mult. Ce bine că sexul nu necesită prea multă înțelegere. Ar fi traumatic. Adică mai traumatic decît este deja. Oamenii ar trebui să se rezume la lucruri simple. Pe care le înțeleg. De exemplu eu nu înțeleg de ce le place oamenilor să vorbească despre valori. Poate pentru că pentru cei mai mulți valorile par a fi niște bibelouri de pe vremea Mariei Tereza. Atît de intangibile încît nicio aberație nu le poate ciobi. În locul lor eu îl prefer pe Klimt.
*
În limba engleză - cea scrisă - fac încă greșeli de stil datorită influenței stilului “vorbăreț” al limbii române. Dar mă simt ok să le fac. Nu datorez nimic limbii engleze. Nu m-a îmbrățișat niciodată ca o mamă. E doar o mamă vitregă. O mașteră, cu se spune în Ardeal. Româna însă e o mamă moartă. Încă îi îngrijesc mormântul. Dar cine o poate face la infinit? Lanțul generațiilor m-a făcut să mă îndoiesc de farmecul pe care îl promitea această identitate. În ultima vreme sînt tot mai neîncrezător în patosul național. Am scris național, nu naționalist. Deși amîndoi sînt frați. Unul mai idiot decît celălalt, dar fără îndoială frați. De fapt nu mai cred că poți fi patriot fără să fii măcar o dată ispitit de naționalism. Iar ispita, știm cu toții, este doar modul în care spunem că am păcătuit fără să spunem că am păcătuit.
*
Întîlnirile cu românii în diaspora au ceva incomod și scălîmb în ele. Ca un fel de pulover pus pe dos care te incomodează la guler dar pe care îl porți așa pentru că n-ai unde să îl schimbi din cauza aglomerației. Poate alți oameni au altă expeiență. A mea a fost întotdeauna stranie. Un amestec caraghios de generații care vor să pretindă că tînjesc după ceva ce nu mai există. Apoi vin din România cei care excită aceste senzații vagi. La fel cum un tînăr nigerian încearcă să trezească euforii într-o sex-turistă nemțoaică post-menopauzată. Probabil unii reușesc. Cine sînt eu să judec pe oameni și erotismul lor patriotic...
*
“You don’t take rockfish today?”
“No. I’m afraid not.”
“Are you buying the other kind.”
“Yea. I’m in the mood for trying something new today.”
“...” “Ice?”
“Yes, please.”
“Some spices on us?”
“Of course.”
“See you next week.”


Comentarii

  • imaginea utilizatorului bobadil
    bobadil

    Mie mi-a plăcut textul, m-am simțit și oarecum vizat (ca să zic așa)... ca să mă apăr nu vreau să mă leg de vreunul dintre cele nu-știu-câte typos din text și să le numesc greșeli de limbă, ar însemna să fiu de-a dreptul tendențios, dar totuși aici... curiozitatea nu mi-a adus de prea multe câștig... cred că vorbim despre o eroare de limbaj, îmi vine greu să cred că tastele o și r și i au dat rateu deodată sub degetele autorului care ar fi vrut să scrie ... curiozitatea nu mi-a adus de prea multe ORI  câștig.
    Dar să lasăm acese detalii deoparte... textul este bun, este bine scris, din nou îmi amintește de acel ciclu România lui V.T. la care am contribuit și eu, așa cum m-am priceput și cred că acest gen de texte ar trebui să aibe o vizibilitate cât mai mare pentru că ele ating o problematică de viață a noastră, a românilor de pretutindeni, o vibrație universală coborâtă la noi pe pernă când punem capul la culcare și visăm la o lume mai bună care, să recunoaștem, pentru noi românii cel puțin a fost mereu peste ocean.
     

Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.


Cine a acordat penițe de aur

bobadil

Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com


Rețele