Una mică (Despre minciună. Ori despre părăsire. Despre discreție. Sau despre ipocrizie.)

Ziua de azi a început destul de promițător. Uneori, “destul” e prea mult. Alteori, prea puțin. Azi a fost doar… destul. Cum naiba să explic scurt și clar? Dar nu vreau asta. Mai bine povestesc, nu? Să nu uit: nu e o poveste interesantă. E plictisitoare. Ca mine. Fadă. Ca bucatele pe care aș avea voie să le ingurgitez. Plată. Ca apa pe care aș mai avea voie să o beau. De fapt, nici nu e poveste. E, mai mult, un fel de eseu. Despre minciună. Ori despre părăsire. Despre discreție. Sau despre ipocrizie. Habar n-am. Vedem noi până la urmă. Când s-o termina. Nu, nu minciuna. Eseul. Sau ce-o ieși. Dacă o ieși. Dacă nu, asta e. Că doar nu aveți pretenții prea mari de la mine. Dacă aveți, e doar problema iluziilor voastre.

Diminețile mele încep întotdeauna în nopțile anterioare. Nu, nu e o exprimare pleonastică. E un adevăr crunt: nu prea dorm. N-am unde. Garsoniera am pierdut-o acu` vreo doi ani. Nu, nu la poker. La bancă. Mi-au luat-o ticăloșii aia într-un final. Cică, de ce n-am dat înapoi banii împrumutați. Păi, ce? Votca e gratis? Nu e. Și nici tutunul. Nici curvele. Ce mare filozofie? De un` să mai fi rămas și pentru bancă? Ducă-se! E bine și în scara blocului. Vara. Acum, nu prea. E frig, al dracu` de frig. Da` ce mai contează? Mult nu mai e. Până la vară. Ori până la cimitir. Depinde. De care-o fi drumul cel mai scurt. Cică, linia dreaptă. De parcă linia asta dreaptă e, așa, un fleac. Vă spun eu: nu e. Deloc nu e. Mai întotdeauna se unduiește. Ca o dansatoare la bar. La bară, am vrut să zic. În fine. Ce spuneam? A, despre discreție? Imediat. Un pic numa`, să-mi ridic. Nu, nu moralul. Capul. De pe treapta ce-mi ține loc de pernă. Am reușit. Să fiu discret noaptea trecută. În felul meu. N-am mai cântat. Doar am gemut. Imperceptibil. Aproape. S-a auzit doar până la trei. Etajul, nu ora. Dar s-au obișnuit. A fost una din cele mai liniștite nopți ale lor. În alte dăți au chemat salvarea. Și poliția. De multe ori. N-au reușit. Să mă alunge. Rezist. Mă întorc. Discret. Dar ferm. E un fel de a spune. În fapt, tremur. Mereu. “Ca o piftie” e deja o comparație desuetă. Dar alta n-am la mine. Gata, m-am ridicat. Simt că aș putea chiar să mă trezesc. Măcar pentru câteva minute.

Ieri am avut o revelație. Da, eu. Nu votca. Ieșisem să caut ceva de mâncare. Îmi târam picioarele pe trotuarul crăpat spre cantina socială. De mult nu-mi mai ridicasem privirea dincolo de nivelul genunchilor. Nu știu cum de am îndrăznit ieri. Pur și simplu. Și imediat am avut revelația aia de care zic. Am realizat brusc și iremediabil că nu e nimeni. Cu mine. Pe lumea asta. Sunt absolut singur. De la început. Pentru totdeauna. Oamenii trec pe lângă. Poate că sunt. Invizibil. Așa mi-am zis. Și imediat am verificat. M-am oprit și m-am întins de-a curmezișul pe trotuar. Nu m-a călcat nimeni. Mă ocoleau. Ca de obicei. Nu contează poziția mea ori locul unde mă aflu: mă ocolesc. Mereu. Ar fi fost bine dacă eram invizibil. Nu sunt. Doar singur. Tot timpul. Ca pietricica asta de la picioarele mele. De unde o fi apărut pe-aici? Dar măcar pe ea o poate ridica cineva. O poate atinge, lua și, eventual, arunca. Într-o vitrină. Ori așa, departe, fără nicio direcție precisă. Doar pentru a-i urmări traiectoria. Sau pentru a scăpa pentru câteva secunde de încordare. Când arunci o piatră așa, la întâmplare, cu toată puterea de care ești capabil, e ca și cum arunci din tine răul. Ca și cum vrei să ucizi balaurul care îți împovărează visele. Să lovești urâțenia drept în moalele capului.

Pe mine nu mă ating. Mă ignoră. O fi de la discreția pe care o afișez fără întrerupere. Ori de la mirosul pe care îl împrăștii. Nu-i întreb. Nu mi-ar răspunde. Cum să vorbești cu cineva care nu există? Trebuie că dacă ar face-o ar fi considerați nebuni. Și nu vor asta. Au nevoie, mare nevoie, să nu fie catalogați astfel. Deși au și ei, absolut toți, momentele lor în care s-ar arunca de pe buza realității drept în hăul fericirii absolute, al renunțării la reguli, la discreție. S-ar dezbrăca în mijlocul străzii și ar urla. De fericire. De durere. Din toți bojocii. Și-ar deschide inimile. Ar râde zomotos. Ar plânge cu spasme. Și-ar striga dorințele. Și-ar fugări angoasele. Dar nu. N-o vor face. Ce-ar spune ceilalți? E foarte important. Mai important decât senzația de bine. Decât sentimentul de eliberare. E mai important ca ceilalți să nu-și facă “idei gresite”.
M-am aplecat și am ridicat pietricica aia. Am privit-o de aproape. Atent. Apoi am vrut să o arunc. M-am răzgândit. Unde să o fi aruncat? Și, mai ales, de ce? Ca și cum n-aș fi avut nevoie de ea. Aveam. Senzația că îmi aparține era fantastică. Era a mea. O atingeam. Mă atingea. Eram împreună. Două pietre. Discrete. Am strâns-o tare în palma stânga. Foarte tare. Atât de tare încât când am deschis pumnul și-a luat zborul. Nu mult. S-a oprit pe creanga unui castan. Preț de un minut. Ori de o noapte. Nu mai țin minte bine. Apoi și-a redeschis aripile si… dusă a fost. Cum unde? N-am întrebat-o. Cum să întreb o piatră, ați înnebunit?

Nu mint. Eu niciodată nu mint. Nu-mi place minciuna. Cred că dacă mi-ar fi plăcut aș fi reușit să am prieteni. Ce, nu știți ce-s ăia? Vă explic. Prietenii sunt fiinte, uneori umane, care încearcă să trăiască în locul tău. Tocmai pentru că știu cât de greu e să trăiești. Și simt nevoia să-ți ia povara asta de pe umeri. De obicei, nu prea reușesc. Parțial, da. Frecvent. Îți mai alunga din tristețe, îți imprumuta bormasina, uneori îți donează un rinichi, dar de cele multe ori sfârșesc obosiți de atata prietenie dezinteresata si se întreabă daca nu cumva nevastei tale i-ar plăcea, prietenește, sa trăiască câteva clipe altfel. Ei, inventez eu. Niciodată nu se intampla chestii d-astea.
Ziceam că nu mint. Așa este. Dar de imaginat, îmi imaginez. Multe. Spre exemplu, când sunt flămând, îmi imaginez că iubita mă asteaptă cu ciorbă de perișoare, păstrăv în cetină de brad și poale-n brâu. Iar mie nu mi-e foame. Iubita se supără. Foarte tare. Iubita mea se supără repede. Foarte des. Câteodată mă întreb dacă, de fapt, nu-i priește supărarea asta. Zice că nu. Inseamnă că n-am niciun motiv plauzibil să nu-i dau dreptate. Sunt un tip imposibil. De suportat. Poate de asta nici nu am. Iubită. Normal, neavând, s-au dus naibii și perișoarele și cetina și brâul. Altădată îmi imaginez că am bani. Mulți bani. Euro. Dolari. Lire sterline. Chiar și lei. Moldovenești. Dar băncile nu vor să-i primească. Zic c-ar fi fără valoare. Falși. Asta e. Uneori sunt pilot de curse. Alteori, patinator profesionist. Norocul meu e că votca asta ieftină nu e chiar ieftină. Altfel mi-aș imagina câte și mai câte tot timpul. Pe de altă parte, dacă nu mi-aș imagina nimic, ar fi urât de tot. la fel de urât ca despartirile…

Oare e ceva mai urât decât despărțirile pe lumea asta? Desigur sunt. Multe urâțenii. Nenumărate. Dar despărtirile au, așa, ceva inefabil. Indiferent de motive, imprejurări, vinovați, alte alea. Când te desparți de viață, spre exemplu, nici nu mai ai cuvinte. La propriu. Cei care te-au cunoscut aruncă peste tine niște flori, niște pămant, unii își aduc aminte cum te numeai, apoi, dacă se întâmplă să fie foarte cald, fug repede la o bere. Dar sunt și despărtiri mult mai urâte. Pentru cel care e părăsit, nu poate fi ceva mai dureros, decât atunci când celălalt, la care ține enorm, pleacă. Cineva de care te credeai lipit pentru tot restul vieții, cu care începuseși să-ți faci planuri. Ori măcar iluzii. Fuge. Dar ei, banii, despre ei vorbeam, obosesc. Ori nu vor să mai stea. Sau găsesc că alte iluzii strălucesc ceva mai diafan decât tine. Și aleargă. Fără regrete. La alții.

Nu, nu sunt discret. Vorbesc tare pe stradă. În autobuz. Chiar și la telefon. Când aveam. Cu cine. Nu, nu din lipsa educației. Am o lipsă mult mai importantă. Ipocrizia. Asta îmi lipsește. Dacă sunt fericit, îmi vine să strig. Când sufăr, nu mi-e rușine să urlu. Nu atentez la liniștea publică. Nici la limita decenței. Cred eu. Sunt doar exuberant. Natural. Simplu. Fără măsti. Dacă atrag atenția nu e pentru că vreau asta. Doar se intamplă. Rar. Atunci când nu mă ocolesc. Ceilalți.
Cine eram? Nu mai țin minte. Știu doar că, la un moment dat, m-am trezit sărutat de o femeie. De un plasture. De o usă. De roua dimineții. De găinatul de cioară. Ori de noroc. De norocul de a fi fost părăsit. De minciună. De ipocrizie. De discreție.

Al dracu` votca asta.


Penițe

- Pentru a putea acorda o peniță trebuie să fii logat și să fi introdus cel puțin un comentariu sub acest text.
- Nu poți acorda decît o singură peniță unui text. Fie de aur, fie ruginită.



Acțiuni

- Pentru a interacționa cu textul trebuie să fii logat.
- Pentru a putea publica un text aici trebuie să îți deschizi un cont pe Hermeneia.com


Rețele