(2) Discuție (virtuală) despre ironism și metafizică cu Rorty și cele două personaje ale sale, Ironistul și Metafizicianul

imaginea utilizatorului Sixtus
Din volumul "Despre post-predictibilitate"

Grafică de Florin Pucă

NOTA: Această a doua discuție virtuală cu Domnul Rorty, dar și cu personajele sale, pleacă de la lucrarea: R. Rorty, „Contingență, ironie și solidaritate”, Ed. All, 1998. De asemenea, menționez că am amânat, deocamdată, intenția mea de a încerca – dacă nu să dărâm, cel puțin să clatin, construcția sa, care va continua să se dezvolte în acest episod. Și aceasta deorece ea pare a fi interesantă și e și mai interesant s-o vedem realizată până la capăt (va mai urma, cel puțin, o discuție). Apoi, văzând și făcând….

G.M. : Vă rămân îndatorat, Domnule Rorty, de a fi acceptat, atât de curând, o a doua întâlnire. Și, de această dată, una cu durată mai mare. După un protocol care l-am stabilit împreună prin email. Prin urmare, astăzi, vom discuta despre…

Rorty : Ironism în general. Și propun să dam cuvântul, când va fi cazul și celor două personaje ale mele: Ironistul și Metafizicianul.

G.M. : Perfect. Cum începem?

R : Ca și data trecută, cu definiții. De fapt, cu una singură. Pentru că, am observat că ambii suntem adepții unei anumite precizii și clarități a discursului, atât cât este posibil, în situații în care lucrurile nu sunt, totuși, simple.

G.M. : Prin urmare….

R : Să încerc să definesc ceea ce eu numesc „vocabular final”.

G.M. : Ei, bine, definiția este…

R : Toate ființele umane poartă în ele ceva de felul unei mulțimi de cuvinte, de care fac uz pentru a justifica acțiunile, opiniile și viețile lor….Voi numi aceste cuvinte «vocabular final».

G. M. : Care poate fi «final» doar la un moment dat; el schimbându-se la momentul imediat următor.

R : Absolut de acord. Dar nu găsesc alt termen mai sugestiv, deocamdată. Te rog să-l accepți, cu observația dumitale, pe care s-o avem tot timpul în vedere.

G.M. : Se reduce oare «Eu-l», caracterizat printr-un astfel de «vocabular final», la ceea ce spune Susane Blackmore: „Senzația mea de «Eu» provine din imaginea pe care noi ne-o o construim pentru a ne controla comportamentul …. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuși ca asupra unui lucru (text «obiectualizat») și îi conferă acestuia atribute și putere” ?

R : Da. «Eu-l» e un text «obiectualizat» care se obiectualizează tot timpul în nenumărate și succesive «vocabulare finale».

G.M. : Se mai vorbește, în afară de «Eu» și despre «Sine», «Persoană», «Personalitate», «Caracter» etc. Sunt identice? Sau, cel puțin, echivalente?

R : «Sinele»….A reușit cineva să-l exprime? Din punctul meu de vedere, «pragmatic» (vezi triunghiul semiotic: «sintaxă-semantică-pragmatică») el nu există. În ceea ce privește celelalte, cred că sunt, cel puțin echivalente cu «Eu-l». Apărând între ele diferențe numai de nuanțe puțin semnificative.

G.M. : Și totuși….dar înseamnă să complicăm lucrurile prin devieri colaterale. Am vrut, totuși, să se facă aceaste precizări, înainte de a accepta punctul dumitale de vedere, măcar ca o ipoteză de lucru.

Propun ca, în continuare, să rog pe cele două personaje al domnului Rorty, Ironistul și Metafizicianul, să se prezinte singure și să ia parte la discuție. Și, poate, uneori, mai mult sau mai puțin diferit de felul în care Ie-a descris autorul. Deci, cu atât mai interesant.

R : Nu am nimic împotrivă.

G.M. : Prin urmare și mai întâi, cine ești dumneata, Ironistule?

Ironistul : Sunt un «Eu» care îndeplinește trei condiții: (1) are îndoieli radicale și permanente în privința vocabularului final pe care îl folosește la un moment dat, deoarece a fost impresionat de alte vocabulare considerate finale de către alți oameni sau fe cărțile pe care le-a întâlnit; (2) realizează că un argument formulat în vocabularul său prezent nu poate nici să întărească, nici să dizolve aceste îndoieli; (3) atât cât filosofează asupra propriei situații, nu crede că vocabularul său e mai aproape de realitate decât al altor persoane, că acesta ar fi în legătură cu o forță care nu-i este proprie. Ironiștii care sunt înclinați să filosofeze nu văd alegerea între vocabulare ca fiind făcută în interiorul unui metavocabular neutru și universal, nici pentru o încercare de a lupta cu aparențe ale trecutului opuse realității, ci pur și simplu prin confruntarea noului cu vechiul.

Mai adaug că niciodată nu sunt pe deplin capabil să mă iau în serios, pentru că sunt totdeauna conștient că termenii în care mă descriu pe mine însumi sunt supuși schimbării, fiind la fel de conștient de contingența și fragilitatea vocabularului meu final și ca atare a propriei mele identități.

G.M. : Cel puțin prima caracteristică amintește de «intelectualul» (occidental) al zilelor noastre, prezentat de Domnul Rorty în prima noastră discuție - „Voi defini «intelectualul» timpului nostru ca fiind drept cineva care tânjește după citirea unui număr mare de cărți (și, în cazuri fericite, dispune de banii și timpul necesar pentru a vizita diferite biserici sau diferiți guru, a merge la diferite teatre și muzee…) pentru a deveni conștient de un număr mare de scopuri alternative, iar sensul acestui lucru este acela de a deveni un eu autonom”. Scuze pentru întrerupere. Ironistule, te rog să continui.

I : Opusul ironiei este simțul comun. Căci acesta este cuvântul de ordine al celor care, inconștient, descriu tot ce e important în termenii unui vechi vocabular final care le-a intrat în obișnuință, ca și celor din jurul lor (de-o seamă cu ei).

Metafizicianul (cu o vagă urmă de sarcasm): Cu alte cuvinte eu ar trebui să fiu reprezentantul, hai să zicem «elevat» (pentru a mă deosebi de gloată), al «simțului comun». Și aceasta deoarece sunt atașat acestui «simț» prin aceea că nu pun la îndoială platitudini pe care le încapsulează folosirea unui vocabular final dat (o dată pentru totdeauna). Și, în particular, platitudinea care spune că e de găsit o singură realitate permanentă în spatele diferitelor aparențe trecătoare.

I : Exact. Dumneata nu re-descrii ceva nou ci, mai degrabă, analizezi vechi descrieri, cu ajutorul altor vechi descrieri. Rămânând prizonierul lor. Având pretenția existenței în realitate a ceva «universal». Prin contrast, eu sunt, într-un fel, un nominalist.

M : Voi numi atitudinea Ironistului drept «relativistă». Susținând că ceea ce contează nu este ce limbaj e folosit, ci ceea ce e cu adevărat «adevărat».

I : Și ce e adevărat ?

M : Eu cred că, prin natura lor, ființele umane doresc să cunoască. Eu cred acest lucru deoarece despre vocabularul pe care noi l-am moștenit (și, eventual îl explicităm fără a-l deforma), simțul nostru comun ne furnizează o imagine a cunoașterii ca o relație între ființele umane și realitate, precum și ideea că noi avem nevoie și datoria de a intra în această relație.

G.M. : Prin urmare, dumneata M., crezi că există o relație strânsă - ba chiar o identitate - între adevăr și realitate ?

M : Exact. Cu un singur amendament: trebuie admisă tri-identitatea: Existență = Realitate = Adevăr.

I : Aiurea! Suntem «dresați» încă din copilărie să separăm orbește «ceea ce este» de «ceea ce nu este». Rezultatul e dezastruos. Luați din scurt, nu știm să spunem nimic coerent despre o sintagmă de care abuzăm clipă de clipă. Pe fondul acestei uriașe aproximații, metafizicienii au încercat un număr indefinit de disjuncții și clasificări. Aristotel construiește o întreagă teorie a existențelor imaginare, sau încearcă să lămurească statutul «viitor-urilor contingente». La Plotin apar patru grade ale existentului, organizate ierarhic.

M : Poți fi acuzat că l-ai omis tocmai pe Platon, de la care pleacă Plotin, căutând să-l împace cu Aristotel - dar să trecem peste.

I : Există «existențe intensive»: Giordano Bruno crede că fiecare existent se mișcă între un minim și un maxim. Despre unele lucruri se spune că au o existență «obiectivă», sau, dimpotrivă, «subiectivă», sau «afectivă», sau «volitivă». La Kant sunt folosiți curent termeni ca «existență de fapt», «existență necesară», «posibilă», «apriorică», «aposteriorică», ca să nu mai vorbim de «existență fenomenală» și «numenală».

M : Aici iar intervine o «lacună»: Să nu trecem așa ușor peste Thomas D'Aquino - să nu-l uităm cumva pe Albertus Magnus profesorul lui Thomas - cu ale lor existențe «universale»: ante rem, cum rem și post rem și cearta acestora cu nominaliștii.

I : Hegel aduce în scenă celebrele für sich, an sich, bei sich, iar Heidegger nu mai puțin celebrele Dasein, Zhandensein, Vorhandensein. Vorbim de «existențe onirice» (Freud, Jung), «existențe formale», «explicite», «implicite», «universale» sau «singulare», «interioare» sau «exterioare», «fizice», «sufletești», «spirituale», «trecute», «prezente» și «viitoare», «contingente» sau «transcendente», «problematice», «probabile», etc.. N-am pomenit încă despre marea rețea teoretică «real-imaginar-posibil-virtual». Există, în sfârșit, de la Dionisie Areopagitul până la Meister Eckhart, «supra-existența». Și, mai departe, în ce fel «există» sufletul? Cât de «reală» este o presimțire? Sau e «reală» doar atunci când se îndeplinește? Există triunghiul echilateral? Dar rădăcinile pătrate ale numerelor negative? Există, deci numerele imaginare și cele complexe? Și există numerele iraționale și cele transfinite și, în general, există «matematicile»? Există în blocul de marmură, cum pretindea Michelanagelo, în mod «virtual», corpul statuii pe care urma să o facă? Tânărul de 12 ani «există» sau e doar expresia virtuală a adultului? Și, pentru că tot a venit vorba, există «realitatea virtuală» pe Internet . Cât de «real» este «posibilul»? Cât de «reală» este o latență. Fenomenologii au aerul de a fi găsit un criteriu «cinstit» de evaluare a «realului» propriu-zis, singurul acceptat de «subiectul universal» sau, mai nou, de cel «trans-personal» ca obiect de cunoaștere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce «apare» și se livrează pe sine. Dar își ajunge fenomenul sieși? Poate fi el cu adevărat izolat? Și nu există o realitate de cu totul alt tip - realitatea «evenimentului» și a «singularităților», de care vorbește Deleuze (cu al său Aion) care dublează și complică realitatea «fenomenelor»? ….Se pare că trebuie să ne gândim de o mie de ori (și să re-descriem tot de atâtea ori) înainte de a afirma «ceva» că există (sau nu), că e real (sau nu), că e adevărat (sau nu). Dumneata, voi metafizicienii dar și teologii, complicați la nesfârșit lucrurile. Și vă prindeți în propria voastră plasă….Noi le simplificăm fără a deveni simpliști ci doar pragmatici. Spunem că există numai și numai «vocabulare finale». Unele, pentru voi (fiecare în parte și / sau în grupuri paradigmatice) final-înghețate, altele, pentru noi, în veșnică mișcare.

M : Deși cu multe lacune, ai reușit să creionezi o imagine sugestivă a «Metafizicianului». Dar uiți de logică, dacă tot ai zis că voi, Ironiștii, sunteți «nominaliști». Care, în final, recunosc și marșează pe «universalitatea» logicii, fără a nega unicitatea percepțiilor pentru fiecare dintre noi. Singurul mod de a putea asigura, cât de cât, intercomunicarea între ființele umane. Logica care, fără «adevăr» sau, măcar, fără «grade de adevăr» nu poate exista.

I : Logica ? Păi logica este supusă de logicieni unei continue re-descrieri. Ei dovedind că, de fapt, sunt ironiști pur sânge. Pentru că….

G.M. : Propun Ironistului să nu intrăm în problemele logicii. Care și ele, sunt destul de complicate. Să lăsăm toate astea pe altă dată; când le vom dedica o discuție separată care, fără îndoială, nu poate fi evitată. Și aceasta pentru a nu pierde firul discuției noastre, într-o primă aproximație, despre «vocabularele finale».

I : De acord. Atunci, o întrebare: cum vedeți, voi, metafizicienii, cunoașterea umană prin prisma unui «vocabular» care nici el nu este, nu poate fi «final» dar care tinde, mereu, asimptotic (și apoteotic), spre o clarificare finală și definitivă?

M : Eu, noi considerăm că rostul cunoașterii, ce poate fi transmis numai printr-o exprimare discursivă adecvată, clară (chiar dacă astfel se ajunge la moartea epistemologiei și, în sens mai larg, al gnoseologiei și, în extremis, a filosofiei – cum zice Wittgenstein cel din perioada sa târzie), se bazează, neapărat pe noțiuni ca : «realitate», «punct de vedere obiectiv» și «corespondența limbajului cu realitatea» (fie ea empirică sau transcendentă).

I : La rândul nostru, eu, noi nu credem că reflecția se bazează pe astfel de noțiuni. Ele nu sunt decât platitudini ce definesc contextual termenii unui vocabular final unic (fie și în curs de constituire) folosit în mod curent, de cei înrobiți simțului comun.

G.M. : Când doi ingineri se întâlnesc, discută despre inginerie…doi medici, despre medicină…iar doi filosofi despre ce este filosofia… În cazul de față, ce este epistemologia (gnoseologia) - cu toate că, dumneata, Ironistule, nu te consideri «filosof» dar, fie vorba între noi, discuți în jargon, pardon, «vocabular (final) filosofic». E amuzant!

I : E, într-adevăr, amuzant. Mai ales că discuția mea cu Metafizicianul se bazează tocmai pe pattern-ul unui «vocabular final» utilizat de metafizicieni: expunerea unor teze (în discuția noastră contradictorii), argumentarea lor, tot în mod contradictoriu și tragerea unor concluzii care, atunci când nu pot fi certe, măcar deschid noi probleme…Dar, deocamdată, nici noi, ironiștii, nu avem alt mijloc la dispoziție de a ne face înțeleși de simțul comun majoritar. Și o facem subminându-l din interior, șocându-l! Și, în plus, suntem de acord cu Davidson în privința inabilității noastre de a ieși în afara limbajului nostru, pentru a-l compara cu altceva; și cu Heidegger în privința contingenței și istoricității acestui limbaj. Dar nu ne împiedică nimeni să nu încercăm imposibilul: să-l dinamităm, așa cum am spus, din interior. Cu propriile lui arme.

M : Aici apare una dintre distincțiile, să nu-i zic chiar fundamentale, dar importante. Noi procedăm cartezian: considerăm că trebuie să delimităm corect tipurile de texte: teologice, filosofice, artistice, științifice…Și să fim conștienți de o astfel de delimitare, făcând distincție între pretențiile de cunoaștere și alte pretenții aflate în atenția noastră. Cu toate că, în scrierile noastre utilizăm argumente din toate tipurile de texte; dar, încă o dată, într-un scop precis: cel al relației dintre ființa umană și «existență = realitate = adevăr» . Pentru că, zicem noi, o astfel de relație, din moment ce ne-a fost dată ontologic ea trebuie folosită pentru a cunoaște. Și mai spunem că un astfel de «vocabular final», mereu perfectibil, dar urmărind cu obstinență cunoașterea, este cel ce ne va face să ne apropiem, din ce în ce mai mult, de universalitate. În schimb, ironiștii…

I : O definiție a «inteligenței», pe care am găsit-o pe undeva spune: „Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului (interlocutorilor) pentru a-l / a-i înțelege, revine apoi la propriul punct de vedere și, în fine, se detașează pentru a putea gândi liber”. Jocul ăsta se poate aplica și atunci când încercăm să înțelegem mai multe «vocabulare finale» ale ființelor umane. In fond, orice «vocabular final» este condiționat atât de experiențe și lecturi proprii cât și, mai ales, de tradiția culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, știință, societate… Iar, se pare, tradiția culturală este cel mai puternic tip de condiționare, manevrându-te. Și, mă întreb, ca «ironist», dacă nu cumva ăsta e cel mai afurisit tip de manipulare. Și tot așa, mă întreb, auto-ironic: cum voi putea eu să comunic propriul punct de vedere, chiar dacă reușesc să mă decondiționez de «simțul comun» al tradiției, din moment ce, la limită, punctul meu de vedere devine unic, specific mie și numai mie. Iar soluția propusă de Domnul Rorty: comunicarea prin „ artefacte umane cum ar fi construcțiile, tablourile, cântecele și cărțile (sau mixturi ale acestora)” mi se pare - și acum nu o spun ironic - doar un trick de a eluda problema. Iar toate distincțiile următore, făcute de cel de față care m-a inventat, între «ironiști» și «metafizicieni» pornesc de la tăierea (dacă se poate) a nodului gordian constituit de noul-vechiul «universalism versus nominalism». Evident, tradus în alți termeni, în alt «vocabular (relativ) final», al zilelor noastre.

G.M. : Cred că este de ajuns pentru astăzi. Și îmi cer scuze interlocutorilor că îi rog să continuam discuția ulterior. Pentru că punctul în care am ajuns mi se pare extrem de important pentru a nu-i dedica spațiul și timpul corespunzătoare. Mai ales că Domnul Rorty mi-a promis ca data viitoare să ne vorbescă despre ironiștii «teoreticieni». Printre care, dumnealui, îl încadrează și pe Nierzsche.

I : Dați-mi voie, totuși, ca în final, să vă spun cum trăiesc și simt eu un anumit fel de ironie (proprie); sau cum mă trăiește ea pe mine. Spusele mele se vor referi la «contracția timpului», din ce în ce mai accelerată; pe care, cred, că o simțim cu toții; mai mult sau mai puțin, să zic - la nivel «psihologic», dar cine știe….

G.M. : Cred că nu te putem opri.

I (intrând, pe nesimțite într-un solilocviu cam dezlânat, uitând că, până acum, a căutat să discute «rațional», cu argumente, chiar dacă într-un mod «ironic»; moderatorul G.M. chiar a avut intenția să nu-l reproducă; cititorii ce părere au?) : Simt… Ei, bine, simt cum timpul se contractă pe zi ce trece, tinzând spre un fel de…

G.M. : Instantanitate?

I : da... pentru că eu, ca individ, trebuie să mă mișc și să acționez, simultan …reprezentând, prin tot ceea ce sunt, Nimicul și perpetua mișcare a sa….pentru derutarea unui adversar teribil: un astfel de Timp în colaps… un fel de mișcare și pândă, pentru supraviețuire, a unui iepure hăituit ….încolțit de ….

G.M. : Impredictibilitate?

I : și anihilare…nu mai am «timp» să-mi caut un adăpost… el pare că nici nu mai există…în care să mă izolez de tot ce înseamnă dezordine, certuri, indiscreții, angoasă, zarvă și ură… e-atâta moarte între noi că nu mai pot, de ea, muri….vag îmi stăruie în cap „are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, ființe umane, cu noi?”

G.M .: „Să comunicăm direct, între noi, dincolo de orice, de cuvinte etc., propria experiență - prin artă…”

I : experiență de supraviețuire absolut personală, unică, incomunicabilă, intransmisibilă? La ce bun?….o farsă, o farsă sinistră… luxul auto-anihilării cu liniștea cu care cineva își contemplă estetic propria moarte în timp ce se sinucide uitând de el însuși…(pare a se trezi, redevenind ironic) E absurd să încerci să transmiți altuia un asemenea «intransmisibil» …..Iar dacă unii mai par a intui că în spatele acestui haos, să-l numesc patetic: «apocaliptic», se află un «Păpușar», «Non» sau «Trans-uman» sau «Dumnezeu» sau, pur și simplu «Divinitate» sau «Adevăr» sau cum vreți să-i spuneți, e treaba lor. Nu mai există «Timp» nici măcar pentru astfel de «intuiții». Și, în fine, dacă noi, aici, în această «virtualitate» nouă, iluzorie, ne-am apucat să discutăm despre toate astea, este doar un fel de a trăi în ficționalitate, în simulacru. Care, trebuie să recunosc, în mod ironic, că își are farmecul său. Și nici nu poate nimeni să ne oprească….

Bibliografie

Blackmore Susane, „ Demolishing the self” , Journal of Consciousness Studies, vol. 1 (2), 1994.
Dumitriu Anton, „Istoria logicii”, Ed. Didactică și pedagogică, 1969.
Groff Stanislav, „The Cosmic Game”, Ed. State University of New York, 1998.
Pleșu Andrei, „Despre îngeri”, Humanitas, 2003.
Rorty Richard, „Contingență, ironie și solidaritate”, All, 1998.
Souriau, Étienne, 'Les différents modés d'existence', P.U.F., Paris, 1943.
Wittgenstein Ludwig, „Cercetări filozofice”, Humanitas, 2003

Comentarii

Sinele nu există pentru că n-a reușit nimeni să-l exprime...de-a dreptul dezarmantă afirmația invitatului dvs.! :) Mi-a amintit de banul acela cu oltenii și avionul, jur! iertați-mi neseriozitatea intervenției, dar...

scuze, am trimis commul înainte de vreme. ...dar cum ar putea fi definită Arta, dacă nu o expresie a Sinelui? firește, există și "arta" expresie a eului, dar nu la aceea mă refeream.

Parafrazȃndu-l pe Heiddegger: Poziția «Sacrală» care-și face loc în «Postmodernitate» din ce în ce mai mult, după ce a fost, în «Modernism» (începȃnd din «Renaștere») ținută sub obroc și sub presiune: „De ce este Sinele [conștiența (awareness), intuiția, etc.] ceva mai mult decât nimic ?” Ȋn opoziție cu: Poziția «Postmodernistă», mȃnă în mȃnă cu «Filosofia analitică» (care are în centru «Analitica limbajului»; prin care acesta, limbajul, este rupt, pur și simplu, de entitatea care îl produce, propunȃndu-se studierea sa separată, ca un obiect mort, fixat într-un insectar. Sau, mai rău, ca un cadavru supus disecției. Și urmează extrapolarea apoi, la organismul viu, a concluziilor. Pierzându-se din vedere faptul că o disecție poate decela, cel mult, eventualele cauze ale unui deces. Și nu de ce organismul a trăit mai înainte bine mersi: „De ce este Eu-l = vocabular individual, «final» cum zice Rorty , TOTUL și nimic altceva ?” Asta vreau să arăt pȃnă la sfȃrșitul volumului meu de eseuri „Despre Post-predictibilitate”; care, după mai multe re-scrieri, a început, acum, să se scrie, în fine, singur. Sper să-l și termin.

P.S. Am uitat sa-ti multumesc pentru sesizarea esentei textului meu. G.M.