Lumea lui Octo-Yuè se înalţă undeva sus, deasupra norilor, ea este o picătură de galben acoperită de un ochi albastru, numit ochi dumnezeiesc, lumea aceasta este o ciutură de apă nevăzută, care curge, toamna, pe buzele nimfelor, şi cât de multe aş mai putea spune, dragă Laura, despre Octo-Yuè, dacă nu ar fi fost vina asta atât de acută că te-am lăsat, ca data trecută, din nou singură, şi, totuşi, eu ştiu, ai reuşit să ne vezi, pe mine şi pe tatăl meu, descoperind taina fluturilor care intră, pe o portiţă mică, într-un castel de nisip regal. Ce nu ştii tu, mamă, e că tata mi-a spus, cu teamă, atunci, „Ştii, copile, mama ta este ca o floare captivă într-o bucăţică de chihlimbar, ea nu este cu adevărat fericită…”, asta mi-a spus, şi nici măcar nu ştia dacă era întocmai adevărat ceea ce îmi spunea.

Nu-mi imaginasem vreodată puterea de a rezista unei curse ce părea fără capăt. Aveam avantajul de a nu-mi cunoaște urmăritorii și păstram distanța, mai speram încă. Le auzeam îndemnurile de hăitași ținând în lese câinii. Pe măsură ce se apropiau de mine, comenzile lor sunau tot mai răgușit. Întârzâind contactul cu prada, prelungeau vădit calvarul meu. Dacă m-ar fi văzut șchiopătând în drumul despărțind o pădure de o livadă sau dacă nu ar fost siguri de gardurile prevăzute cu sârmă ghimpată, ar fi slobozit javrele să mă rupă.