Mă gîndesc că România a intrat într-un cerc vicios. Din care va ieși foarte greu. Sau mai bine zis, a re-intrat. Pentru că am senzația că ce se întîmplă acum nu este foarte diferit de ce se întîmpla în perioada interbelică sau în a doua jumătate a secolului 19. Marea problemă a României este lipsa aproape totală a unei tradiții politice autohtone. Lipsa de tradiție parlamentară. Lipsa de filosofii politice cu tradiție care să reprezinte poluri ideologice spre care să graviteze diferite grupuri sociale. Grupuri sociale care să reprezinte suportul electoral al diferitelor partide care la rîndul lor să promoveze dezvoltarea țării românești conform propriilor filosofii sociale, juridice, politice sau economice. Nu a existat absolut nicio tendință embrionară în sensul acesta nici la sfîrșitul secolului 18, nici în prima jumătate a secolului 19.

Politică

Pasăre de pradă. Aripi imens deschise. Zbor planat. În cercuri mari. Alungite. Elipsă. Ochii. Două focare. Deşert. Ce se desenează singur jos. Marcând perimetrul. Ce conţine…. . Furnicar în deşertul dinamic. Acolo trebuie să fie. Cercurile se micşorează. Focarele s-au unit. Aerul rarefiat se coagulează. Punctul de fugă planează acum cu acuitate crescută. Zoom. Aici. Feroce pupilele. Taie zimţat. Decupează. S-a pierdut. Pentru moment. Camera o prinde din nou. Focalizează. Ţinta!
*

Întotdeauna am disprețuit vulnerabilitatea noastră față de climă și anotimp. Am vrut să cred că totul între noi, mai ales exploziile intime, erau independente de context. În special de contextul fizic. Am privit ca pe un primitivism povestea aceea cu nimfe și fauni. Poate eram naiv. Poate totul este într-adevăr doar chimie, hormoni și presiune atmosferică. Dar oare cine ne poate împiedica să sperăm la mai mult. Era una din după-amiezile acelea pașnice de martie cînd aerul plutește aproape nemișcat în inocența lui vegetală. Număram firișoarele străvezii de pe coapsele tale iar în mintea mea mă străduiam să uit, să nu mai știu unde sînt, în ce oraș, pe ce stradă, în ce casă, în ce cameră. Mă străduiam să elimin din minte absolut totul. Vulnerabilitatea față de context este cea mai cumplită plagă pentru omul postmodern, îți ziceam. Omul rețelelor, omul iluziei de interconectivitate. Familii, triburi, caste, clanuri, națiuni, corporații, secte, partide, cluburi, comunități, rețele.

În vremea aceea între noi lucrurile alunecaseră într-o altă direcție: aveam sentimente unul pentru celălalt dar nu mai aveam emoții. Ne resemnasem în exilul nobil al ideii de a simți. Așa îl numeam. Un lucru pe care îl discutam deseori. Goi, în amalgamul acela de perne și cearșafuri. La fel cum discutam despre divinitate sau despre amintirile ciudate ale vieților noastre, sau despre greșelile părinților. Ajungeam inexorabil la concluzia că dacă omul este cumva rezultatul straniu al unui proces evolutiv, oricît de complex și interesant ar fi aceasta, cu siguranță este și finalul lui. Abilitatea de a raționa și mai ales această plagă nobilă a sentimentelor erau un drum înfundat. Ne spuneam că e suficient să privești la Europa, cu milioanele ei de absolvenți de universitate care nu vor procrea niciodată. Tocmai pentru că aveau sentimente dar își disprețuiau emoțiile. Gata să adopte copii din Eritreea sau Bangladesh, sau cîini, sau pisici, sau elecronic pets.

Editorial

Acum unsprezece ani începeam hermeneia. Probabil nu multă lume mai este pe aici care să își amintească. A fost unul dintre primele site-uri de creație literară și mai ales poetică românești pe internet. Anii au trecut și cei curioși pot revedea pe veche.hermeneia.com diferite momente din viața acestui site. Pot citi sau reciti din miile de texte și zecile de mii de comentarii. Vreau să mă folosesc de acest prilej să mulțumesc tuturor celor care au participat, au dat o mînă de ajutor sau poate chiar mai mult, editorilor și tuturor celor care au fost entuziasmați de aceasta idee măcar puțin la un moment dat în timpul acestor unsprezece ani. Chiar dacă inițial l-am vrut doar ca un spațiu personal el a evoluat și a găzduit pe mulți. Între timp internetul a evoluat, așa cum era de așteptat. A devenit dintr-un spațiu revoluționar-romantic un spațiu mult îmbibat de comercial, senzorialitate și cinism. Au apărut tehnologii noi și noi metode.

și uite cum ni s-au năzărit
prin iarbă urme
ușoare de fată

niște locuri bătătorite culmea!
de povara unui trup silfidic
care pescuiește noaptea cu tridentul

atâta lucru
ar putea să se întoarcă la noi
fără să ne-ntrebe
absolut nimic

E ziua ta, femeie. Cum? A trecut, deja? Nu mă certa prea tare că am uitat de ea. Și nu-mi pretinde aur, bomboane și nici flori, doar pentru că “se poartă”, acum, de sărbători. Mai bine-nchide ochii, deschide-ți inima și poți să-mi dai și-o palmă. S-o țin în mâna mea.

Așa precum ai lua amprenta unei măști mortuare, întru nemurire,
cerul primăverii iubește femeia și îi copiază trupul în mulaje:
din ochi cresc ouă în lăuntrul păsărilor, din unghii ies la lumină petale,
din degete penele aripilor, din păr toată suflarea ierbii de pe miriște.

Autorii acestor texte doresc să afle părerea ta despre ele


 

Link-uri recomandate