Textul anterior „De la matricea S la eveniment impredictibil” i-a trezit lui Virgil şi poate şi altora o serie de nelămuriri. Ceea ce urmează s-ar dori o minimă explicitare a celor susţinute în textul meu precedent.

Oi fi eu creştin ortodox prin tradiţia în care m-am născut; dar nu sunt lovit cu leuca-n cap să întind şi obrazul celălalt. Trebuie să mă apăr şi să-l  împiedic pe cel ce încearcă să-mi facă rău. Dar, fără pornire, încrâncenare, violenţă. Ci, iubindu-l. Sau, mai bine zis, cu compasiune. Pentru că ştiu că răul se va întoarce împotriva sa; ceea ce aproape că mă dezarmează dar continui s-o fac.

Civilizație

Iubita mea are umbra sfioasă și ușoară
în zori de zi ea se îmbracă în mireasă, soarele o pătrunde
la subsuori și în mijlocul ei subțire.
Ea se lasă pe iarbă ca un văl, abia dacă acoperă
păpădiile pufoase care sclipesc de rouă.
Iubita mea este ca cremenea nearsă, o străbat razele 
din cap pînă în picioare și din ea rămîn pentru mine doar ochii,
mari și blînzi sub fruntea netedă, doar platoșa sînilor arămii,
tălpile cu filigran de praf
și buzele ca din întîmplare umede pe care nu le pot atinge
niciodată.

A fost să fie şi s-a produs apariţia cărţii mele Fragmentarium: ficţionale, la editura „frACTalia”. Ea urmează a fi lansată în octombrie a.c. la Cărtureşti (AFI Cotroceni).
De ce fragmentarium?
Gândirea conceptuală este denotativă. Cea fragmentară – conotativă.
Gândirea fragmentară caută să propună un sens al întregului. Dar un asemenea sens aparţine fiecărui receptor. Prin urmare, întregul unui text propune o conotaţie probabil infinită. Iar matricea care-l conţine devine o metaforă trans-semnificativă [1]. Problema este ca cititorul să găsească, în stil propriu, firul roşu ce uneşte fragmentele textului. Inclusiv cel al tuturor textelor unui autor.

Un cartof. Cartoful. Mă obişnuisem cu acest nume sau supranume. Eram eu, sau mai bine zis eram cel din trecut. Credeam că voi putea uita, că voi putea scăpa dar era parte din fiinţa mea şi nu aveam cum să uit, cum să scap. Departele era mereu aproape şi de multe ori avea tendinţa de a mă acoperi cu valuri de trecut. Când m-am născut, fusese un moment de panică şi de incertitudine. Trecuse mai mult de un minut până să ţip. Spaima se oglindea în ochii întregii echipe. Un copil când se naşte, este luat de picioare, ridicat şi bătut peste fund ca să ţipe; astfel el scuipă tot lichidul amniotic din plămâni şi scoate primul ţipăt, odată cu aerul care îi arde plămânii. Dar în cazul meu nu ştiau cum să facă, până când o asistentă mai bătrână m-a întors pe burtă şi mi-a tras două la fund. Prima de spaimă şi a doua de ciudă. Era pentru prima oară în toată carieră ei când trebuia să umble cu un cartof proaspăt născut. De ce cartof? Pentru că eu nu eram decât un trupşor şi un cap.

Editorial

Acum unsprezece ani începeam hermeneia. Probabil nu multă lume mai este pe aici care să își amintească. A fost unul dintre primele site-uri de creație literară și mai ales poetică românești pe internet. Anii au trecut și cei curioși pot revedea pe veche.hermeneia.com diferite momente din viața acestui site. Pot citi sau reciti din miile de texte și zecile de mii de comentarii. Vreau să mă folosesc de acest prilej să mulțumesc tuturor celor care au participat, au dat o mînă de ajutor sau poate chiar mai mult, editorilor și tuturor celor care au fost entuziasmați de aceasta idee măcar puțin la un moment dat în timpul acestor unsprezece ani. Chiar dacă inițial l-am vrut doar ca un spațiu personal el a evoluat și a găzduit pe mulți. Între timp internetul a evoluat, așa cum era de așteptat. A devenit dintr-un spațiu revoluționar-romantic un spațiu mult îmbibat de comercial, senzorialitate și cinism. Au apărut tehnologii noi și noi metode.

poeții sunt cei ce își uită lanterna acasă în timpul apocalipsei,
cheile la intrarea în rai
și pașaportul spre fericire
lumina țâșnește din ei
în fiecare groapă în care cad
de bună voie
pulsând metaforic

Junghi de malahit
Privirile care mă trec strada
Aerul nopții deschide
Venele sângelui în celuloza hârtiei

știu pe unul
care nu mai scrie poezie
ci postează pe feizbuc
câte o banală fotografie

și mă gândesc poate că
omul la un moment dat
înainte să dea în primire
se plictisește
pur și simplu de propria lui
biografie
 

Autorii acestor texte doresc să afle părerea ta despre ele


 

Link-uri recomandate