Nu pot sta o zi fără acea străduță îngustă deși fără capăt aproape, și încerc să înțeleg de ce, ce se întâmplă acolo, între zidurile acelea pitice, în nuanțe de alb , pe jumătate vechi, pe jumătate peticite, peste care lumina cade în miraj la orice oră din zi, treptat treptat de pe o parte pe alta, aterizată parcă dintr-un univers rătăcitor,undeva unde s-au stocat informațiile copilăriei mele cu sunete, gesturi, chipuri, flashuri, cu mirosuri precum cel de zahăr ars plutind mângâietor printr-un aer ușor ondulat de vânt, un vânt ca o zvâcneală gri gălbuie de toamnă mediteraneană...Desi sunt

DUPĂ „Biblotheca lui Noe” (2003) şi „Maimuţe în haremul nopţii” (2006), Şerban Tomşa tipăreşte la „Cartea Românească” din Bucureşti un nou roman, de data aceasta masiv, intitulat „Gheţarul”. Profesor de română într-un sat din Teleorman, acest scriitor veritabil osândit la izolare (o izolare relativă, totuşi) încearcă (şi izbuteşte), după cum se poate observa atât în cărţile sale anterioare cât şi în cea intrată în librării în vara trecută, să-şi exorcizeze condiţia de marginal şi de întârziat, transformând-o în literatură. Şi construindu-şi, prin aceasta, un nou destin.

Să zicem că suntem la Buenos Aires..