sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc
că am tăcut demult
am devenit atât de mioapă
încât îmi ţin ca melcul ochii
în vârful pixului cu gel
în jur miroase a cozonac cu mac
şi castane pocnind
pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni
Raskolnikov a adormit
pe raftul cel mai de sus al bibliotecii

Pe drumuri fardate cu brumă,
Scenariu haotic de bal,
E timp de-o idilă postumă,
Poema: extaz social.

Fobia își capătă omul,
Momentul e ticul banal,
O umbră-și ucide simptomul,
Poema: reflex social.

Otrava se poartă ca umăr,
În fond, se trăiește verbal,
În suflet, se-ascunde un număr,
Poema: procent social.

Instinctul își schimbă dantura,
Când moartea-i un moft general;

De ziua ta, noaptea, urmăream
cu privirea-n tăcere cum,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze,
în timp ce tu alergai cu gândul
spre dimineaţă, să le salvezi
de la umbre, editându-le poza,
astfel încât ceilalţi,
uitându-se la noi după aceea,
să nu îşi dea seama
de la ce ni s-au aprins ochii
în noaptea aceea când,
dincolo de râsete şi libaţii, ceva
ne vâna sufletele, încercând
să le fotografieze, iar eu
fredonam în gând versuri
de Esenin.

1
10
50 de milioane
17 trilioane…
atîta felurime
de îngerime
nu am mai văzut
nici la tata în bătătură
cînd mă jucam cu bilele
şi aveam marmeladă la gură
dar să lăsăm această mirare
care ar putea da
discursului meu o anumită lentoare
aşadar îngerimile voastre
vă atenţionez cu bună cuviinţă
că sîntem deja în videoconferinţă
haideţi să lăsăm foiala bătutul din aripi
încep să cred că aveţi un handicap
de faceţi atîta risipă de pene
cînd lumea nu are o pernă sub cap
so, well...
-ok ok nu îmi vorbiţi mie de anamneză
ştiu că mă exprim în româno-engleză-