N.A.: Luana Zosmer (Hanny) nu mai este printer noi din decembrie 2010. Avea doar în jur de 50 de ani. Nu am văzut-o niciodată “face to face” . În schimb i-am citit pe nerăsuflate textele postate pe diverse sit-uri şi am corespondat prin email. De ce scriu acum despre ea, postând un text cu dialoguri semi-virtuale? Pentru că am dat de corespondenţa noastră după ce aflasem vestea tristă de la Anni-Lorei Mainka.

„Ultima oară când trag zăvorul la poartă. De câte ori nu mă gândeam la posibilitatea ca un accident… Acum sunt hotărât. Îmi lipseşte, ce gând copilăresc, un cor antic menit să dramatizeze situaţia. Sigur, toţi cei din sat şi-ar închipui-o drept motiv pe Alensia. Pe unii, chiar, i-ar gâdila vina ce-o poartă pentru răutăţile lor. Altora, le-ar scăpa, chiar şi-n astfel de situaţie, câte o glumă răutăcioasă.

Dormeam aşa într-o doară, de plictis, şi m-am trezit pe un peron pustiu cu dalele de piatră înnegrite. Iarba ţâşnea victorioasă printre crăpături, neagră cărbune. Vântul reuşea să dezmorţească plopii uscaţi din tăcerea lor întunecată, de parcă ai fi auzit mieunatul unui pui de pisică neagră părăsit, conştient precoce de handicapul lui de culoare într-o lume ostilă, un mieunat aparte, spart şi scârţâit, patetic şi amuzant totodată, cerşind parcă un strop de lapte covăsit, fiindcă laptele proaspăt este pentru pisoi tărcaţi cu boticul pufos.

Șuierul hipnotic al apei pulverizate. Eliberată dintre stânci, o pulbere fină, rețeaua de vapori, unește marginile abisului, aidoma unei pânze de păianjen. Este locul unde se întâlnesc cele trei izvoare, spre a forma albia unui afluent mai mare. Dintr-un sâmbure încolțește și crește, răzbate urzeala, structura, culoarea, cel ce pare menit să continue, misterul călătoriei. Apa coboară, formând vortexuri în spirală, în rotire continuă, permanent spre a-și reface structura, reflectă memoria mişcării, prin proporţii de forţă, secvenţe, tipare.