„Nu de o viitoare conspiraţie a oamenlor răi trebuie să ne păzim, ci de noi înşine, de slăbiciunile şi greşelile noastre, de propria ordine socială, faţă de modul nostru de viaţă, trebuie să fim în continuă gardă." - D. Ewen Cameron

Doi licurici, pe o frunză, în seara de vară. Mă bucur, nu am mai văzut demult licurici. Un copil, cam de vreo patru ani, drăguţ îmbrăcat, muşcând dintr-un chebab, îşi smulge mâna din cea a mamei sale şi se apropie:
- Să-i omor! exclamă puştiul.
- De ce să-i omori? îl întreb. Sunt frumoşi, de ce să-i omori?
Mă priveşte lung, cu oareşce îndoială:
- O să-i omor mâine, oftează...

    Începu să strige, să cheme, să implore, chiar să amenințe. Nu se mai auzi însă nimic.
Începu să creadă că a avut o halucinație. Dar era imposibil. Vocea fusese atît de reală iar sperietura din care nici acum nu-și revenise de tot nu se putea să fi fost doar rodul unei simple halucinații.
Imploră din nou:
    - Unde ești? Răspunde! Spune, cine ești? Hei! Alo! Dar liniștea rămase de mormînt.
Simți dintr-odată paradoxul acelei situații. Cu cîteva clipe mai înainte fusese paralizat de ideea că cineva în mijlocul acelui coșmar îi vorbise. Acum ar fi dat orice să îl întîlnească. Aproape că uitase pînă și de faptul că nici nu știa unde se află. Mai strigă de cîteva ori și se dădu bătut. Se uită în jur și îl cuprinse un alt sentiment de panică. Se rătăcise.