Sporadicele întâlniri erau întotdeauna la limită. Se vedeau ca într-o ruptură de tergal şi ezitau să se recunoască. De departe, simţeau atingeri de păpădie. Îşi îmbiau zâmbetele, cu undele unor aripi, se înveleau sub un pled mare cât o noapte şi rămâneau să-şi admire dragostea. Mâinile ei îndrăzneţe odihneau pe obrajii lui, mâinile lui precaute se înnodau în părul ei. Ochii lor nu aveau culoare; odihneau în vis. Îi despărţea doar setea. Fiecare se privea în oglindă pentru a uita. Ea îşi spăla privirea tulbure şi, treptat, îşi golea memoria de urmele dezmierdărilor sau şoapte.

”Eu sunt limba pietrei care gândeşte, iar gândurile ei, în mari bucăţi de aer vorbite sau în iuţi crivăţuri rostite, de vrei să auzi şi pentru tine le zic.”

...păienjeniş, putregai, pretutindeni

de ce nu-mi vorbești? întreb umbra

umbra se chircește printre vrejuri strivite de furii mii de aşchii
eideză a unor rânduieli nerostite coada dragonului s-a frânt
peste pământ durerea, neputinţa, dar mai ales teama,

platoul, asemenea unui atol, refugiu printre valuri rostogolite de stânci

rece metalul sfâşie carnea palmelor păsări furioase se năpustesc, îmi sfâşie stomacul, faţa, zdrobite de vânt pleoapele sângerează, nu pot continua, încrâncenarea furibundă a nevăzutului Shylock, încet, infinitezimale, secundele trec, las cablurile din mâini, aceasta va fi clipa în care