Merge încet, cu umerii aplecaţi şi cu mâinile cuprinzându-şi abdomenul ca pe o sarcină mult aşteptată. Stă aşa, cu braţele moi şi tandre ca-ntr-o îmbrăţişare prelungită între mamă şi prunc. Dar, nu. Nu! A trecut vremea.
Durerea din zona aceea e suspectă. Coboară ca o lavă dinspre stern şi se împrăştie peste tot. Nu poate vorbi, nu poate plânge, nu se poate ruga. Parcă ar vrea să scrie o scrisoare, pe o coală albă, cu cerneală, dar nu mai ştie adresa niciunui prieten. I-a uitat pe toţi. Sau, mai degrabă, i-a alungat din viaţa ei nefiind în stare să iubească fără măsură. Totul era cântărit. Cât primea, atât dăruia, atât înapoia. Era un fel de împrumut de vorbe bune, de zâmbete, de mers umăr lângă umăr... un troc de sentimente, copy/paste la tot ce i se oferea online.
Emoticoane mute, în serie limitată, încă îi zâmbesc şi-şi tremură aripile sau îşi desfac braţele. Acum păşeşte nesigur, cu crucea de plumb pe umeri, şi parcă îşi presimte alunecarea în neant.
În faţa ei e o băltoacă dezgheţată şi un soare întreg chiar acolo, în murdăria aceea. Cerul albastru ca stânjeneii din primăvara de acasă, tot acolo cuprinzându-i marginile uleioase. Ameţeşte, se clatină ca o ramură de tei înflorit. Ar fi destulă doar adierea unui gând şi ar îmbrăţisa cerul acela atât de pur plutind într-o apă infectă, mai mult mâl. Doamne, cum poţi turna cerul în noroi? Cum poţi aprinde soarele în gunoaie? Cum poţi mima curcubeie în păcuri şi scursuri? şopteşte femeia mai singură ca Hristosul de pe cruce...Eli! Eli!
Un gol imens cât o stradă pustie în plin Crăciun aduce ecouri de nume dragi.
Nu vrea decât să ajungă acasă mai repede, să se uite în oglindă, să se convingă că are în ea reminscenţe de cer, că se are prietenă măcar pe sine. Imaginea seninului şi a soarelui din baltă se face alee în faţa ei. Treptele până la uşa apartamentului par scări rulante. Ceva, cineva o duce pe sus ca pe un abur de cafea dulce-amăruie. Oare a murit? Oare aşa de blândă să fie moartea unei fiinţe prea plină de rugi nespuse?! Îşi aminteşte fiecare ocazie în care ar fi putut spune pe nume atâtor semeni: te iubesc, Ioane, Marie! Dar nu a făcut-o. Nici măcar nu i-a privit în ochi. I-a fost teamă de pleoapele lăsate sau de prea multul sau prea puţinul găsit în ei şi dincolo de ei. I-a fost teamă că va trece peste toate şi nimeni nu o va mai înţelege. Aşa că s-a limitat la tăceri şi troc, unul aparent, că sunt oameni care îi primesc pe alţii direct prin stern, ca pe o căldură chimică. Alţii îţi preiau simţămintele sau ţi le dau aşa cum două telefoane transferă o melodie prin Bluetooth…şi începi să cânţi.
Acum, în trupul ei se răspândeşte o nouă căldură molatică, nedureroasă.
Apasă pe clanţă şi constată că uşa e încuiată. Se reazămă de albul ei şi se simte ca la poarta unui rai necunoscut. Uşa se deschide lent în timp ce un vals vienez roteşte totul in jur. Pe ape limpezi e el şi primul ei psalm. În mâna cu urme de sânge şi de cerneală, dusă spre locul rănilor, ţine scrisoarea. Un nou legământ se semnează în alb într-un festin al privirilor.
E abia dimineaţă.