iubitul meu vinovăţia nereuşitei apasă în carnea mea precum o bombă neexplodată şi primitivă cea mai fertilă câmpie degeaba florile se îmbată din apele tale iar soarele atinge primit cu disperare singura mea credinţă iubirea noastră mă dojeneşte continuu
visam învingerea morţii cum nimic nu se pierde se transformă şi se rătăceşte fără miracol visam să îţi devin fata cu cerul albastru sub fruntea maternă razele lunii cosiţe împletite să-mi fie
am devenit apoi o altă fiinţă uitând trecutul spre căutarea-ţi tocmai în nopţile magnetice ce provoacă furtunile
nu mai eram doar a ta eram ostatica unui război al băieţilor eram premiul ce plângea în braţele unui învingător fără să ştie de ce apoi contestam victoria cu îndârjirea celei ce vrea altceva nici o forţă nu putea să mă umple cu sine
Şi ce numeam somn era o scufundare înceată într-o mare densă, obscură, caldă, în care ploua cu solzi şi în fiecare solz pâlpâia o culoare şi în fiecare culoare se întrupa o poveste mişcătoare cu braţe lungi care nu se sfârşeau niciodată în palme, ci adânceau în ele fântâni, iar în fântâni alte ape, dense, obscure, calde în care ploua cu solzi şi-n fiecare solz o culoare...
- Ești cerșetor.
Cuvintele s-au desprins ușor de pe buzele copilului. „Cred că e o întrebare”, își spuse cerșetorul la auzul acelui clinchet fin. Pustietatea celor câțiva ani petrecuți la fermă îi revenise în minte. Poate e prea mult spus fermă. Așa îi spunea doar bătrânul acela, singurul care dormea în casă. Era de fapt o groapă în timp și vai de cel care se trezea aruncat acolo! Mai are și acum undeva prin buzunare bucata de hârtie pe care notase trecerea. Era trecut puțin de ora 2 cand s-a dezmeticit... Ai dormit destul, spuse cineva cu enervare în glas. Ia sapa de acolo și hai să mergem că trebuie să apară bătrânul și va fi vai și amar... L-a urmat fără să clipească măcar. „Ce săpăm noi aici?” Celălalt, oprindu-se brusc îl fixă cu privirea: „Ne săpăm zilele!”
- Câți ani ai?
Avea un ochi de sticlă, muşcat de-o sclipire într-o parte.
Dacă ar fi avut şi-o mână de sticlă, poate că ar fi aruncat pietricele în fântâna pe care o vedea acolo jos, departe, cu ochiul lui pictat verde închis. S-ar fi putut coborî pe frânghia găleţii, nod cu nod, până acolo înăuntru. Ar fi putut să vadă în sfârşit cine face cercuri apei când dă el cu pietre, cine îi tremură gândurile când e singur, şi mai ales cine face ecoul ăsta care vorbeşte-ntunecat, cu glasul lui la capăt de cumpănă.
O răcoare se înălţa pe dinăuntru, un murmur vag de vânt zbătut închis, râvnind la spaţii largi de joacă.
Paharul avea gura un pic ciobită şi lui îi plăcea să-şi plimbe degetul exact pe locul acela tăios, cicatrice în carnea de sticlă.
Din vântul de hârtie, colaje arse, în spirale; oraşul dispărea mocnind încet, bucată cu bucată.
O aştepta pe femeia aceea furată, ademenită îndelung sub umbre. Îşi făcuse un obicei din a le fura, rostogoli, mototoli în sărutări şi destrăma în mângâieri, până când pieptul i se despica în două: sufletul lui cu lame în balans. Soarele de hârtie, lipit cam strâmb pe cerul de hârtie. Şi o bucată de tapet murdar căzut la colţuri, lângă bar. Printre amprentele murdare de pe geam, o muscă zumzăia în cercuri către etajul doi de peste drum.
Comentarii aleatorii