iubitul meu vinovăţia nereuşitei apasă în carnea mea precum o bombă neexplodată şi primitivă cea mai fertilă câmpie degeaba florile se îmbată din apele tale iar soarele atinge primit cu disperare singura mea credinţă iubirea noastră mă dojeneşte continuu
visam învingerea morţii cum nimic nu se pierde se transformă şi se rătăceşte fără miracol visam să îţi devin fata cu cerul albastru sub fruntea maternă razele lunii cosiţe împletite să-mi fie
am devenit apoi o altă fiinţă uitând trecutul spre căutarea-ţi tocmai în nopţile magnetice ce provoacă furtunile
nu mai eram doar a ta eram ostatica unui război al băieţilor eram premiul ce plângea în braţele unui învingător fără să ştie de ce apoi contestam victoria cu îndârjirea celei ce vrea altceva nici o forţă nu putea să mă umple cu sine
M-am ciocnit de-o ascuţime albastră, poate că umbra unui pom, la un colţ. Ţinea o scoică întinsă în care zdrăngăneau metalic două luciri. Mi-am frecat asfinţitul din ochi cu nisip dar n-am reuşit să fac diferenţa între o lucire de cinci lei şi una de zece bani, aşa că i-am pus zece bani în scoică, cu un zornăit subţire, timid, ce mirare că lumina cade cu zgomot! Umbra s-a răscolit toată, s-a lungit ameninţător peste mine să mă-ncolacească cu iz de canale şi-a suflat odată două vorbe de s-o ţin minte şi să mă fac dune-dune de-oi mai trece pe-acolo.
Şi ce numeam somn era o scufundare înceată într-o mare densă, obscură, caldă, în care ploua cu solzi şi în fiecare solz pâlpâia o culoare şi în fiecare culoare se întrupa o poveste mişcătoare cu braţe lungi care nu se sfârşeau niciodată în palme, ci adânceau în ele fântâni, iar în fântâni alte ape, dense, obscure, calde în care ploua cu solzi şi-n fiecare solz o culoare...
Femeia stătea în genunchi, cu braţele întinse spre cer. Îşi amintea o rugăciune, singura rugăciune al cărei sonor îl recepta în întreaga fiinţă. Îşi mai amintea o mîngîiere, glasul mamei şi strîngerea aceea fierbinte asociată contopirii. În jur o cîmpie frumoasă, cu nuanţe verzui-maronii, norii pe care uneori îi puteai atinge, de un alb aproape perfect. O numea lumea persoanei singure, atît de frumoasă şi atît de tristă încît pîrîiele susurau melodii, peştii păreau să vorbească. Peştii, da, singurele fiinte cu personalitate, singurii cărora le putea vorbi. Mai erau insecte de toate felurile, specii de plante, dar peştii îi păreau cei mai autentici ca înţelegere. Pe monitoare mii de fiinţe îi atrăgeau sentimentele, aici însă, în cîmpia unicei făpturi, ele erau doar holograme şi amintiri.
Paharul avea gura un pic ciobită şi lui îi plăcea să-şi plimbe degetul exact pe locul acela tăios, cicatrice în carnea de sticlă.
Din vântul de hârtie, colaje arse, în spirale; oraşul dispărea mocnind încet, bucată cu bucată.
O aştepta pe femeia aceea furată, ademenită îndelung sub umbre. Îşi făcuse un obicei din a le fura, rostogoli, mototoli în sărutări şi destrăma în mângâieri, până când pieptul i se despica în două: sufletul lui cu lame în balans. Soarele de hârtie, lipit cam strâmb pe cerul de hârtie. Şi o bucată de tapet murdar căzut la colţuri, lângă bar. Printre amprentele murdare de pe geam, o muscă zumzăia în cercuri către etajul doi de peste drum.
Comentarii aleatorii