M-am ciocnit de-o ascuţime albastră, poate că umbra unui pom, la un colţ. Ţinea o scoică întinsă în care zdrăngăneau metalic două luciri. Mi-am frecat asfinţitul din ochi cu nisip dar n-am reuşit să fac diferenţa între o lucire de cinci lei şi una de zece bani, aşa că i-am pus zece bani în scoică, cu un zornăit subţire, timid, ce mirare că lumina cade cu zgomot! Umbra s-a răscolit toată, s-a lungit ameninţător peste mine să mă-ncolacească cu iz de canale şi-a suflat odată două vorbe de s-o ţin minte şi să mă fac dune-dune de-oi mai trece pe-acolo.

Femeia stătea în genunchi, cu braţele întinse spre cer. Îşi amintea o rugăciune, singura rugăciune al cărei sonor îl recepta în întreaga fiinţă. Îşi mai amintea o mîngîiere, glasul mamei şi strîngerea aceea fierbinte asociată contopirii. În jur o cîmpie frumoasă, cu nuanţe verzui-maronii, norii pe care uneori îi puteai atinge, de un alb aproape perfect. O numea lumea persoanei singure, atît de frumoasă şi atît de tristă încît pîrîiele susurau melodii, peştii păreau să vorbească. Peştii, da, singurele fiinte cu personalitate, singurii cărora le putea vorbi. Mai erau insecte de toate felurile, specii de plante, dar peştii îi păreau cei mai autentici ca înţelegere. Pe monitoare mii de fiinţe îi atrăgeau sentimentele, aici însă, în cîmpia unicei făpturi, ele erau doar holograme şi amintiri.