Şi ce numeam somn era o scufundare înceată într-o mare densă, obscură, caldă, în care ploua cu solzi şi în fiecare solz pâlpâia o culoare şi în fiecare culoare se întrupa o poveste mişcătoare cu braţe lungi care nu se sfârşeau niciodată în palme, ci adânceau în ele fântâni, iar în fântâni alte ape, dense, obscure, calde în care ploua cu solzi şi-n fiecare solz o culoare...
Avea un ochi de sticlă, muşcat de-o sclipire într-o parte.
Dacă ar fi avut şi-o mână de sticlă, poate că ar fi aruncat pietricele în fântâna pe care o vedea acolo jos, departe, cu ochiul lui pictat verde închis. S-ar fi putut coborî pe frânghia găleţii, nod cu nod, până acolo înăuntru. Ar fi putut să vadă în sfârşit cine face cercuri apei când dă el cu pietre, cine îi tremură gândurile când e singur, şi mai ales cine face ecoul ăsta care vorbeşte-ntunecat, cu glasul lui la capăt de cumpănă.
O răcoare se înălţa pe dinăuntru, un murmur vag de vânt zbătut închis, râvnind la spaţii largi de joacă.
De când cu temperaturile astea insuportabile parcă totul devine confuz şi amestecat! Parcă ţi-ai trăi viaţa sub un clopot de sticlă incandescentă, acolo unde gândurile, proiecţiile personale, visele se atrofiază. Devin crâmpeie dintr-o trăire halucinată. Uneori, înspăimântătoare...
Venisem mai devreme acasă de la turul pieţelor. Căci, cine a spus că pensionarii sunt şoimii pieţelor, nu s-a înşelat. Zi de zi aterizez cu retina lacomă de novitále printre tarabe. Care, dureros de trist, afişează, invariabil - impasibile la monstruoasa criză planetară - tot aceleaşi preţuri de multe ori inaccesibile multora.
iubitul meu vinovăţia nereuşitei apasă în carnea mea precum o bombă neexplodată şi primitivă cea mai fertilă câmpie degeaba florile se îmbată din apele tale iar soarele atinge primit cu disperare singura mea credinţă iubirea noastră mă dojeneşte continuu
visam învingerea morţii cum nimic nu se pierde se transformă şi se rătăceşte fără miracol visam să îţi devin fata cu cerul albastru sub fruntea maternă razele lunii cosiţe împletite să-mi fie
am devenit apoi o altă fiinţă uitând trecutul spre căutarea-ţi tocmai în nopţile magnetice ce provoacă furtunile
nu mai eram doar a ta eram ostatica unui război al băieţilor eram premiul ce plângea în braţele unui învingător fără să ştie de ce apoi contestam victoria cu îndârjirea celei ce vrea altceva nici o forţă nu putea să mă umple cu sine
Am venit de la dat zăpada înainte de a termina treaba complet. Soţia m-a privit lung şi m-a întrebat, insinuant, dacă am mai lăsat zăpadă pe alee. Ţineam în pumnul ascuns la spate o omidă prinsă de zăpadă sub o frunză. M-am întrebat dacă o mai fi vie şi gândul mi-a răspuns că ar putea să devină un fluture, frumos colorat. Am adus omida în casă, am curăţat masa şi am aşezat-o, la căldură, sub ochiul unei veioze aprinse. Mi-am aprins o ţigare şi mi-am fixat privirea pe omida îngheţată, dorind un mic transfer de energie, o rază de viaţă. Soţia m-a privit fix şi a început să mă boscorodească:
Comentarii aleatorii