M-am ciocnit de-o ascuţime albastră, poate că umbra unui pom, la un colţ. Ţinea o scoică întinsă în care zdrăngăneau metalic două luciri. Mi-am frecat asfinţitul din ochi cu nisip dar n-am reuşit să fac diferenţa între o lucire de cinci lei şi una de zece bani, aşa că i-am pus zece bani în scoică, cu un zornăit subţire, timid, ce mirare că lumina cade cu zgomot! Umbra s-a răscolit toată, s-a lungit ameninţător peste mine să mă-ncolacească cu iz de canale şi-a suflat odată două vorbe de s-o ţin minte şi să mă fac dune-dune de-oi mai trece pe-acolo.
- Ești cerșetor.
Cuvintele s-au desprins ușor de pe buzele copilului. „Cred că e o întrebare”, își spuse cerșetorul la auzul acelui clinchet fin. Pustietatea celor câțiva ani petrecuți la fermă îi revenise în minte. Poate e prea mult spus fermă. Așa îi spunea doar bătrânul acela, singurul care dormea în casă. Era de fapt o groapă în timp și vai de cel care se trezea aruncat acolo! Mai are și acum undeva prin buzunare bucata de hârtie pe care notase trecerea. Era trecut puțin de ora 2 cand s-a dezmeticit... Ai dormit destul, spuse cineva cu enervare în glas. Ia sapa de acolo și hai să mergem că trebuie să apară bătrânul și va fi vai și amar... L-a urmat fără să clipească măcar. „Ce săpăm noi aici?” Celălalt, oprindu-se brusc îl fixă cu privirea: „Ne săpăm zilele!”
- Câți ani ai?
De când cu temperaturile astea insuportabile parcă totul devine confuz şi amestecat! Parcă ţi-ai trăi viaţa sub un clopot de sticlă incandescentă, acolo unde gândurile, proiecţiile personale, visele se atrofiază. Devin crâmpeie dintr-o trăire halucinată. Uneori, înspăimântătoare...
Venisem mai devreme acasă de la turul pieţelor. Căci, cine a spus că pensionarii sunt şoimii pieţelor, nu s-a înşelat. Zi de zi aterizez cu retina lacomă de novitále printre tarabe. Care, dureros de trist, afişează, invariabil - impasibile la monstruoasa criză planetară - tot aceleaşi preţuri de multe ori inaccesibile multora.
Avea un ochi de sticlă, muşcat de-o sclipire într-o parte.
Dacă ar fi avut şi-o mână de sticlă, poate că ar fi aruncat pietricele în fântâna pe care o vedea acolo jos, departe, cu ochiul lui pictat verde închis. S-ar fi putut coborî pe frânghia găleţii, nod cu nod, până acolo înăuntru. Ar fi putut să vadă în sfârşit cine face cercuri apei când dă el cu pietre, cine îi tremură gândurile când e singur, şi mai ales cine face ecoul ăsta care vorbeşte-ntunecat, cu glasul lui la capăt de cumpănă.
O răcoare se înălţa pe dinăuntru, un murmur vag de vânt zbătut închis, râvnind la spaţii largi de joacă.
iubitul meu vinovăţia nereuşitei apasă în carnea mea precum o bombă neexplodată şi primitivă cea mai fertilă câmpie degeaba florile se îmbată din apele tale iar soarele atinge primit cu disperare singura mea credinţă iubirea noastră mă dojeneşte continuu
visam învingerea morţii cum nimic nu se pierde se transformă şi se rătăceşte fără miracol visam să îţi devin fata cu cerul albastru sub fruntea maternă razele lunii cosiţe împletite să-mi fie
am devenit apoi o altă fiinţă uitând trecutul spre căutarea-ţi tocmai în nopţile magnetice ce provoacă furtunile
nu mai eram doar a ta eram ostatica unui război al băieţilor eram premiul ce plângea în braţele unui învingător fără să ştie de ce apoi contestam victoria cu îndârjirea celei ce vrea altceva nici o forţă nu putea să mă umple cu sine
Comentarii aleatorii