Femeia stătea în genunchi, cu braţele întinse spre cer. Îşi amintea o rugăciune, singura rugăciune al cărei sonor îl recepta în întreaga fiinţă. Îşi mai amintea o mîngîiere, glasul mamei şi strîngerea aceea fierbinte asociată contopirii. În jur o cîmpie frumoasă, cu nuanţe verzui-maronii, norii pe care uneori îi puteai atinge, de un alb aproape perfect. O numea lumea persoanei singure, atît de frumoasă şi atît de tristă încît pîrîiele susurau melodii, peştii păreau să vorbească. Peştii, da, singurele fiinte cu personalitate, singurii cărora le putea vorbi. Mai erau insecte de toate felurile, specii de plante, dar peştii îi păreau cei mai autentici ca înţelegere. Pe monitoare mii de fiinţe îi atrăgeau sentimentele, aici însă, în cîmpia unicei făpturi, ele erau doar holograme şi amintiri.
Şi ce numeam somn era o scufundare înceată într-o mare densă, obscură, caldă, în care ploua cu solzi şi în fiecare solz pâlpâia o culoare şi în fiecare culoare se întrupa o poveste mişcătoare cu braţe lungi care nu se sfârşeau niciodată în palme, ci adânceau în ele fântâni, iar în fântâni alte ape, dense, obscure, calde în care ploua cu solzi şi-n fiecare solz o culoare...
De când cu temperaturile astea insuportabile parcă totul devine confuz şi amestecat! Parcă ţi-ai trăi viaţa sub un clopot de sticlă incandescentă, acolo unde gândurile, proiecţiile personale, visele se atrofiază. Devin crâmpeie dintr-o trăire halucinată. Uneori, înspăimântătoare...
Venisem mai devreme acasă de la turul pieţelor. Căci, cine a spus că pensionarii sunt şoimii pieţelor, nu s-a înşelat. Zi de zi aterizez cu retina lacomă de novitále printre tarabe. Care, dureros de trist, afişează, invariabil - impasibile la monstruoasa criză planetară - tot aceleaşi preţuri de multe ori inaccesibile multora.
Paharul avea gura un pic ciobită şi lui îi plăcea să-şi plimbe degetul exact pe locul acela tăios, cicatrice în carnea de sticlă.
Din vântul de hârtie, colaje arse, în spirale; oraşul dispărea mocnind încet, bucată cu bucată.
O aştepta pe femeia aceea furată, ademenită îndelung sub umbre. Îşi făcuse un obicei din a le fura, rostogoli, mototoli în sărutări şi destrăma în mângâieri, până când pieptul i se despica în două: sufletul lui cu lame în balans. Soarele de hârtie, lipit cam strâmb pe cerul de hârtie. Şi o bucată de tapet murdar căzut la colţuri, lângă bar. Printre amprentele murdare de pe geam, o muscă zumzăia în cercuri către etajul doi de peste drum.
Am venit de la dat zăpada înainte de a termina treaba complet. Soţia m-a privit lung şi m-a întrebat, insinuant, dacă am mai lăsat zăpadă pe alee. Ţineam în pumnul ascuns la spate o omidă prinsă de zăpadă sub o frunză. M-am întrebat dacă o mai fi vie şi gândul mi-a răspuns că ar putea să devină un fluture, frumos colorat. Am adus omida în casă, am curăţat masa şi am aşezat-o, la căldură, sub ochiul unei veioze aprinse. Mi-am aprins o ţigare şi mi-am fixat privirea pe omida îngheţată, dorind un mic transfer de energie, o rază de viaţă. Soţia m-a privit fix şi a început să mă boscorodească:
Comentarii aleatorii