Cred că spiritul Pieții Universității, începând din 21 - 22 decembrie '89 și desăvârșindu-se în aprilie - mai '90 (indiferent de cine și cum a fost organizată această ultimă manifestație), rezidă în senzația pe care o încercam, de fiecare dată când, primăvara, pe înserat, se aprindeau zeci, poate sute de mii de făclii din banale șomoioage făcute din ziare. Iar această senzație era că mă aflu într-o imensă catedrală. În care, adesea, se îngenunchea și se rostea Tatăl nostru. Mai îmi amintesc, printre altele, de mesajul de dincolo de rostirea preotului Galeriu (de la balconul Pieții). Și de imaginea tăcerii crucilor nenumărate din cimitirul Străulești, pe care scrie doar atât: "1990 neidentificat".

Nu pot sta o zi fără acea străduță îngustă deși fără capăt aproape, și încerc să înțeleg de ce, ce se întâmplă acolo, între zidurile acelea pitice, în nuanțe de alb , pe jumătate vechi, pe jumătate peticite, peste care lumina cade în miraj la orice oră din zi, treptat treptat de pe o parte pe alta, aterizată parcă dintr-un univers rătăcitor,undeva unde s-au stocat informațiile copilăriei mele cu sunete, gesturi, chipuri, flashuri, cu mirosuri precum cel de zahăr ars plutind mângâietor printr-un aer ușor ondulat de vânt, un vânt ca o zvâcneală gri gălbuie de toamnă mediteraneană...Desi sunt

Iunie 2008

O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.

Cum în pieptul meu e o cuşcă în care este captiv un leu, atunci e musai că trebuie să mă nasc din nou, pe când zăbrelele ar fi doar jumătatea unui paradox, sau nişte ramuri de mesteacăn, sau o colibă din trestie, sau o pară. O să îmi iau atunci, desigur, umbrela, şi o să ies în ploaia asta de primăvară, bucuroasă de propria-mi naştere, şi-o să mă adăpostesc într-o cafenea micuţă, cu vedere la şosea, şi-apoi o să las liberă şi umbrela, să îşi caute alt posesor, unul care nu a cunoscut niciodată vreun paradox, ori vreun mesteacăn, ori vreo colibă, ori perele.