Merge încet, cu umerii aplecaţi şi cu mâinile cuprinzându-şi abdomenul ca pe o sarcină mult aşteptată. Stă aşa, cu braţele moi şi tandre ca-ntr-o îmbrăţişare prelungită între mamă şi prunc. Dar, nu. Nu! A trecut vremea.

A FOST de mirare pentru unii comentatori faptul că, după ce a dat un roman remarcabil precum “Groapa”, Eugen Barbu a scris și a tipărit texte ca “Șoseaua Nordului” sau “Facerea lumii”. Trebuie făcută însă observația că Eugen Barbu nu este nici aici un alt scriitor, doar că dezvoltă teme și problematici conformiste, așa cum s-a observat că face, însă doar parțial, și în capodopera sa, ca și în alte texte. De altminteri, putem redescoperi, bunăoară, în “Facerea lumii”, prezența unor personaje care apăruseră inițial în “Munca de jos”, nuvela sa de debut: Filipache, Anghel, Pântea, ca și directorul de tipografie Bazilescu. Romanul și începe cu scena naționalizării tipografiei, rememorată în nuvelă de personajul principal, acțiune în urma căreia Filipache devine noul director.

Drumul spre lumină. Pulberea zvâcnea în fiorul cald al salbei de raze, abia întrevăzute în lumini şi umbre. De fapt, boarea secetei şi glasurile îndepărtate ale copiilor -o fată şi un băiat- îi generau imagini profunde, de parcă ar fi văzut cu adevărat şi, de care, se bucura ca de o înviere.
Auzi sapa tăind pământul; scrâşnea în Chetruşul acoperit de vii, înotând uscat sub miile de viţe ale pirului. Mai tăia, în jumătăţi zvârcolitoare, viermii graşi.
Simţea paşii îndesaţi ai femeii, ca pulsul unei inimi leneşe sau ca un ecou neîncetat. Era obosită. Se oprea să răsufle, să privească şi să cuprindă, dintr-o singură rotire, labirintul geometric al câmpului. Aştepta.